După patru luni, patul nu mai înseamnă doar partea de la margine- pot să dorm oriunde-mi place, în orice poziţie-mi convine. Merg şi alerg în fine prin oraş fără să mă întreb la fiecare colţ de stradă dacă nu cumva mi-am făcut vreun rău de ultima dată când am verificat. După patru luni, nu mă mai spăl pe bucăţele, frustrant, lent, anevoios: pot să mă bucur pe deplin de apa fierbinte, lăsându-mă în bătaia duşului sau tolănindu-mă în cadă- n-o să păţesc nimic. Intru pe poartă fără s-o mai gonesc cu strigăte pe Vera, care vine mereu să mă salute fluturând din coadă şi sărind vijelios pe mine cu labe mari şi ascuţite. După patru luni, furtunurile şi pansamentele au dispărut, luând după ele grijile şi restricţiile.
Am căutat atât de mult în viaţă să devin sau să fiu în preajma specialului şi a memorabilului; zilele astea mă întreb dacă obişnuitul şi normalul, atât de evitate şi dispreţuite, nu sunt cumva, de fapt, o binecuvântare.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu