Toamnă târzie

La câțiva pași de mașinile care urcă vuind spre Calea Victoriei, o mamă și fetița ei coboară pe Câmpineanu ținându-se de mână. Merg pe lângă blocurile vechi fără să se uite-n jur, cu un aer serios, femeia-de eleganța sobră a unui angajat la sediul central al vreunei bănci, copilul- înfofolit ca pentru iarnă, chiar dacă Moș Nicolae a trecut, iar afară e tot cald și soare. Deodată, fetița se oprește; boticul se deschide într-un zâmbet larg, capul se dă pe spate atât cât permit gluga, căciulița și fularul, degețelul țintește înainte, iar glasul subțire tâșnește răgușit de emoție: ”Uite, mami, ninge, niiiiiiinge!”. Femeia privește încurcată pentru o clipă fulgii rotunzi și cam solizi din față, se uită apoi în sus, deasupra ei, după care coboară către copil un zâmbet cald, un pic dezolat, și-i spune: ”Dar n-o să țină prea mult, să știi”. Pornește din nou la drum, trăgând-o ușor pe micuța care rămâne, visătoare, un pic în spate. La următorul bloc, din cer deja nu mai pică nimic. ”Asta a fost doar așa, de repetiție. În curând o să vină și aia serioasă”, dă mama să-și consoleze fiica, care însă a luat-o deja înainte țopăind, spre Cișmigiu- poate spre locul de joacă, să le povestească tuturor despre zăpada care a căzut câteva clipe doar pentru ea. În urma lor, sus pe schelă, muncitorii taie mai departe polistirenul pentru izolație.