Navetele spaţiale şi operaţiile pe creier. În vorbirea curentă, cu ele
comparăm activităţile umane mai mult sau mai puţin complexe, când vrem să ne
convingem interlocutorii –sau pe noi înşine– că aproape nimic nu este imposibil. Fie că-i
vorba de legatul la şireturi şi mersul pe bicicletă din copilărie, de admiterea
la facultate şi parcarea laterală din tinereţe sau de jobul într-o
multinaţională şi creşterea unui copil de la maturitate, toate pălesc, suntem
asiguraţi, în faţa sarcinii pe care o au inginerii aerospaţiali sau
neurochirurgii. Este un lucru logic, de la sine înţeles, chiar dacă puţini
dintre noi i-am urmărit vreodată la lucru.
Primele contacte
Într-una din sălile de operaţie ale clinicii de neurochirurgie din Cluj,
primirea unui observator nu diferă prea mult de cea rezervată musafirului din
biroul comun al unei companii oarecare– se schimbă saluturi, se fac
prezentări... Doar că aici te străduieşti să-i asociezi fiecăruia numele cu privirea,
unul din puţinele lucruri care diferenţiază între ei oamenii acoperiţi din cap
până-n picioare de bonete, măşti, halate şi mănuşi. Iar în mijlocul încăperii, întins
pe o masă şi ascuns sub câmpuri sterile, un pacient aşteaptă să fie operat: mai
precis, să i se extirpe o tumoră cerebrală. Nu-i aşadar nevoie de tăieturi
regizorale sau coloane sonore pentru dramatizare: realitatea este mai
impresionantă decât orice film.
Când reapare în sală, profesorul Ştefan Florian, şeful clinicii, se
interesează când m-am născut; la răspunsul meu, pe care probabil că-l anticipase
–„În 1982.” –, fixează cu privirea un punct situat deasupra mesei: „Ei bine, lampa
asta are cu vreo zece ani mai mulţi decât tine.” În timp ce colaboratorii
aranjează microscopul operator la capul pacientului, focalizându-l pe porţiunea
de creier deja expusă, îmi vorbeşte despre scaunul special din care urmează să
opereze: „De câteva săptămâni l-am cumpărat. În loc să-mi iau maşină, mi-am
luat scaun pentru la clinică”. Iar înainte de-a purcede, mai are timp să-mi
descrie în câteva cuvinte situaţia şi procedura: tumora care se află sub lobii
frontali trebuie dezinserată de pe bază, devascularizată, iar apoi redusă. După
aceea, nu se mai spun prea multe pentru o vreme: operaţia propriu-zisă începe,
iar profesorul întrerupe liniştea doar ca să dea o indicaţie ori să ceară vreun
instrument. În timpul ăsta – să fi fost 10 minute, să fi fost 30? – urmăresc
din spate tot ce se-ntâmplă, privind fie direct, printre cei doi chirurgi, fie
pe monitor, fără să-ndrăznesc să pun vreo întrebare.
Performanţe ignorate
Deodată –probabil la încheierea unei etape delicate, de desfăşurarea căreia
numai eu nu fusesem conştient– profesorul pare să se destindă, iar detaliile încep
să curgă cu generozitate, pe măsură ce fragmentele de tumoră se adună tot mai
multe şi mai mari pe măsuţa asistentei. Tumora era un meningiom de planum
sphenoidale, care comprima nervul optic, provocând pacientului tulburări de
vedere. Căile de abord pentru o astfel de localizare, în linii generale, sunt
două: frontală şi laterală. Majoritatea neurochirurgilor ar alege prima
variantă, în care se deschid şi sinusurile frontale bilateral, cu risc de
infecţie, manevrarea lobilor frontali produce tulburări de memorie, gândire,
concentrare, personalitate, şi în plus, ultimul element care apare în câmpul
operator este tocmai nervul optic. În schimb, prin abordul lateral, nervul
optic, care trebuie menajat, este localizat chiar de la început. Genul acesta
de abord pentru tumori cu astfel de localizare a fost prezentat anul trecut, la
un congres al Mării Negre, de trei chirurgi: renumiţii profesori Samii şi
Fahlbusch din Germania, ambii trecuţi de 70 de ani, cu câte 71-72 de cazuri, şi
profesorul Florian- mai puţin cu trei-patru cazuri, dar şi cu 20 de ani.
Amintindu-şi de o întrebarea de-a mea din cursul dimineţii –senzaţionalism
de reporter– dacă urmează să efectueze vreo operaţie mai deosebită, dsa îmi
spune acum, aproape de final: „Uite, presupun că aceasta a fost o intervenţie
destul de dificilă.”, după care notează amuzat, mai mult pentru sine: „Alţii
apar pe sticlă pentru mult mai puţin”. În ziua în care
cranioplastia realizată de un coleg din ţară era menţionată pe mai multe
posturi de televiziune, profesorul Florian operase o tumoră de trunchi
cerebral, două anevrisme şi o altă malformaţie arterio-venoasă –despre care nu
s-a auzit nimic, nici măcar la ştirile locale...
Când îşi încheie misiunea, le mulţumeşte colaboratorilor, îi lasă să
închidă şi se mută, cu mine pe urme, în sala învecinată. Alte saluturi, alte
prezentări. Aici, pacientul a fost deschis de un rezident de an mare. Tot un meningiom,
dar mai friabil –aşa că poate fi aspirat– şi mai superficial –deci îl operează
în picioare, sub lupe. Apropo, lupele sunt cumpărate tot din fonduri proprii.
Şi că veni vorba, asistenta îmi arată tot instrumentarul din faţa ei care a
fost cumpărat de profesor: pense, foarfece, decolatoare... „Am primit două
granturi, mi-am făcut cercetarea, am publicat rezultatele, iar din bani, am
achiziţionat instrumentar pentru clinică.”, povesteşte, ca pe ceva firesc,
profesorul Florian. „Dacă vrei să progresezi, ai nevoie şi de scule.”
În pielea altuia
Ca să pot asista la cele două intervenţii, profesorul îmi împrumutase un
rând de-al său de echipament: bandană, bluză, halat, pantalon, saboţi. Un
echivalent în engleză al expresiei „a te pune în pielea altuia” este „to put
yourself in someone else’s shoes”. Ei bine, asta nu-i suficient ca să te
pui în situaţia celuilalt, este, cel mult, un biet început: după trei-patru ore
în sala de operaţie, sunt obosit, un pic asudat, mă dor picioarele şi spatele
–şi eu n-am făcut, de fapt, nimic. Urmează o pauză binemeritată –pentru
profesorul Florian, care mă conduce prin pavilionul, vechi din 1903, ce
găzduieşte clinica. Îmi arată întâi noul bloc operator, recent amenajat în
locul fostei terapii intensive: două săli concepute după ultimele cerinţe, cu
dotări noi –da, inclusiv lămpile, considerabil mai puternice. În curând,
celelalte trei săli urmează să intre şi ele în renovare, activitatea mutându-se
în întregime, până la toamnă, în acestea două. Trecem din nou, pe urmele
vizitei cu întreg alaiul de la începutul zilei, prin saloanele de la primul
etaj şi de la mansarda cu aspect rustic, acolo unde, înainte de 2001, erau doar
porumbei. Atunci, mansardarea a însemnat creşterea capacităţii secţiei de la 50
la 75 de paturi. „Şi tot nu ne ajung, la
ce volum de muncă avem”, reia profesorul Florian, când ajungem în biroul său.
„Cu cele trei săli de acum, facem cam 2.200-2.300 de operaţii pe an, iar la
cinci, câte vor fi în curând, am avea nevoie de cel puţin alte 20 de paturi...”
Ar fi fost loc de mai multe, dacă s-ar fi pus o baie pe hol, nu câte una la un
salon sau două, dar aşa este mult mai civilizat.
Răsturnare de situaţie
Pentru un necunoscător, lucrurile stau bine la clinica de neurochirurgie
din Cluj, şi s-ar zice că aşa au stat tot timpul. Dar nu-i chiar aşa. De fapt, pe
la începutul deceniului trecut, lucrurile erau chiar tulburi. Din cauza
lucrărilor de renovare ce trenau de la mijlocul anilor ’90, activitatea se
mutase în cadrul secţiei de chirurgie toracică, iar cu clădirea evacuată
începuseră şi alţii să-şi facă planuri. Estimate iniţial la şase luni,
lucrările aveau să se încheie după şase ani: „Ne-am mutat înapoi prin
2001-2002, după ce-am ajuns directorul DSP şi am putut urgenta lucrurile.” Tot
acum vreo zece ani, clinica de la Cluj era propusă spre desfiinţare, urmând să
i se ia dreptul de a forma specialişti– între timp, a devenit secţie de
referinţă pe plan naţional. Ce înseamnă asta? „Am lărgit foarte mult spectrul
de intervenţii neurochirurgicale. Patologia vasculară (anevrisme, malformaţii
arterio-venoase) nu se aborda aproape deloc, decât urgenţele – acum se operează
100-110 anevrisme pe an. Se operau cam două-patru tumori cerebrale pe lună; eu numai
astăzi operez patru, iar anual, vreo 350, şi nu sunt singurul chirurg, în total
avem în clinică 500 pe an. Patologia pediatrică nu era deloc abordată, acum o
facem pe toată. Cel mai mic copil pe care l-am operat vreodată, de meningomielocel,
avea trei ore: se născuse prin cezariană la ora 9, a fost transferat la noi cu
incubatorul, la 12 era pe masa de operaţie, iar două ore mai târziu era înapoi
la neonatologie. Cel mai mic pacient operat de tumoră cerebrală avea 17 zile.”
Profesorul se mândreşte însă şi cu realizările colegilor – printre ei, dr.
Tiberiu Maior, specializat pe patologia spinală, unde face toate tipurile de
abord, şi probabil singurul din ţară care operează tumorile de sacru, dr. Ioan
Szabo, cu una din cele mai mari cazuistici pe tumori de orbită din Europa, sau
dr. Horaţiu Stan, cu cea mai mare experienţă în chirurgia endoscopică din
ţară... Şi ei, şi ceilalţi, dirijaţi şi încurajaţi să se dezvolte pe ariile
care-i pasionează, trimişi în străinătate, la specializări. Acum, experienţa
acumulată face ca străinii să vină să înveţe la cursurile de la Cluj...
Viitorul este asigurat
Aveam să întâlnesc, în zilele petrecute la Cluj cu ocazia unei veritabile
Săptămâni de Neuroştiinţe de la sfârşitul lui aprilie, rezidenţi care se
mândreau de faptul că activează la clinica de neurochirurgie de acolo, care nu
ar fi dat acel loc pe niciun altul din ţară. Poate că unul din motive rezidă
şi-n filozofia didactică a profesorului Florian: „Îi responsabilizez de la
început, îi repartizez pe lângă toţi cei zece chirurgi seniori şi îi rotăm
astfel încât să lucreze cu fiecare dintre noi.” Şi ei îmi confirmă că sunt
lăsaţi, în funcţie de anul în care sunt, să facă incizii, să încidă şi să
deschidă, să facă plastii de dură... „Un rezident de anul patru-cinci poate să
intre ca mâna a doua alături de mine, ceea ce pentru ei este extraordinar”,
punctează şeful clinicii. În alte vremuri, prin alte părţi, aşa ceva era de
neconceput...
Un alt motiv de mândrie al profesorului îl reprezintă tinerii din Cercul
Studenţesc de Neurochirurgie şi Neurologie, despre care, în timpul Congresului Euroacademia
Multidisciplinaria Neurotraumatologica desfăşurat în acele zile, l-am auzit
vorbindu-le multora din invitaţi. De ani de zile, tinerii ţin joia prezentări
în biblioteca din mansarda clinicii, vin la gărzi, asistă la operaţii şi ajută
atât cât pot: probabil că şi schimbările petrecute în clinică în ultimii ani i-au
motivat. „Pe studenţi, trebuie în primul rând să nu-i opreşti, să nu-i
frânezi.”, spune dsa. „Sunt atât de entuziaşti şi creatori, sunt o permanentă
sursă de idei foarte bune, iar eu îi încurajez, îi coordonez, iar dacă unele
proiecte presupun şi costuri suportabile, le acopăr eu. În fiecare an, câţiva
dintre ei ajung rezidenţi pe neurochirurgie sau neurologie.” Uitându-ne deci la
specialiştii, rezidenţii şi studenţii crescuţi în aceşti ani la Cluj, putem
spune că viitorul sună bine. „Aşa este, dar nu numai pentru România, completează
profesorul Florian, ci şi pentru Europa: au plecat medici primari în Germania, medici
specialişti în Germania, Franţa, Anglia, Elveţia, formaţi de la cap la coadă
aici. 25 de ani de şcoală investiţi de stat şi care sunt pierduţi. Am şi foşti
studenţi care şi-au început rezidenţiatul direct în Germania, în Franţa...”
Tehnologia nu-i totul
De pe marginea prăpastiei, clinica a ajuns, în zece ani, aproape de vârf.
Desigur, mai sunt lucruri de făcut, lipsuri care îi grevează activitatea: nu
există CT sau RMN, astfel că pacienţii sunt transportaţi în alte părţi pentru
investigaţii; deşi prin alte părţi există, dar sunt subutilizate, în tot
Ardealul n-a fost adus un neuroangiograf, care să permită practicarea
chirurgiei endovasculare (aşa se face că, dacă-n Occident, 90% din anevrisme
sunt embolizate, în Estul continentului, acelaşi procent este operat clasic);
cât despre neuronavigaţie, costul tehnicii te împiedică şi doar să visezi în
viitorul apropiat. Unele probleme se vor rezolva în curând, odată cu
deschiderea, într-o clădire alăturată, a unui centru de excelenţă
multidisciplinar. Iar altele vor fi, aşa cum am văzut şi-n sală, acoperite
chiar de către medici.
Ar fi greşit totuşi să insistăm la nesfârşit, cum există uneori tendinţa, pe
dotările tehnice. Una din expresiile preferate ale profesorului Florian,
învăţată de la un coleg american, este „A fool with instruments is still a
fool with instruments”. Resursa umană este cea care contează, iar în
clinica de aici, după cum am văzut, acest lucru a fost pe deplin înţeles.
***
Am părăsit puţin îngândurat clinica de neurochirurgie din Cluj şi pe
oamenii săi. Nu mă îndoiam de performanţele obţinute acolo şi nu mai era
preocupat nici de viitorul acesteia: după spusele profesorului Florian, s-a
intrat pe un drum fără întoarcere, lucrurile s-au pus pe şine, colectivul este
tânăr –„la 51 de ani, zâmbea dsa, sunt unul din cei mai bătrâni de aici”- şi
pus pe fapte mari. Mă gândeam însă la cât de puţine rezultate îmi returnase
motorul de căutare când căutasem ştiri despre locul acesta. Mă gândeam la
răspunsul ferm al profesorului, din timpul primei operaţii, când, după ce-mi
povestise despre selectivitatea ciudată a presei noastre, l-am întrebat de ce
nu se promovează totuşi mai mult: „Nu am timp să stau pe sticlă, locul meu e aici, în clinică”; dar şi la medicii care-mi
spuneau că şi-ar dori ca activitatea lor să fie mai bine cunoscută, în vremuri
în care medicoritatea, chiar şi cea medicală, este promovată la rang de
excelenţă...
De câteva săptămâni, sălile de operaţie proaspăt amenajate au început să
funcţioneze- la fel şi lămpile chirurgcale noi şi puternice. Poate că, odată cu
ele, se va aprinde şi interesul pentru o clinică renăscută din cenuşă.
Un comentariu:
Concret,documentat,analitic şi cald.
Trimiteți un comentariu