Era calculatorului

Fără-ndoială, preliminariile se consumaseră ceva mai devreme, în încăperile din spate, sub forma unei discuţii calme şi argumentate, încheiate printr-o înţelegere solidă, ca între adulţi. Dar de cum ajunsese în holul cel lung de la ieşire, fiecare pas cu care se apropia de uşă o răscoli din ce în ce mai tare, până când echilibrul de-abia atins se nărui. „Vreau înapoooooi!”, răsună deodată bocetul, şi toate privirile din jur se-ndreptară reflex spre fetiţa cu ciorapi albi şi tutu mov, înainte de-a se întoarce lent şi politicos în alte direcţii. „Te rooooog, vreau să mă mai uit la uuuuuna!”, strigă ridicându-şi nasul cârn înroşit şi ochii învăluiţi în lacrimi către mama surprinsă de ruperea tratatului. Degeaba o trase într-un colţ, unde-şi folosi arsenalul părintesc pentru astfel de situaţii: „vrei să ne facem de râs?”, „am crezut că eşti mare şi nu te mai porţi aşa” sau „mai venim peste câteva zile”- copila de 4-5 ani uitase de restul lumii, renunţa fără regrete la statutul de om matur şi n-avea încredere-n promisiuni. Şoaptele tot mai încordate ale femeii, la pieptul căreia, de sub hanorac, răsărea căpşorul unui bebeluş încă adormit, erau acoperite de jalea cu care fetiţa repeta întruna, indiferentă la orice replică: „Te roooog, mă mai uit doar la uuuuuna! Te roooog, mă mai uit doar la uuuuuna!”. Genul ăla de rugăminte a copiilor, care nu înduioşează, ci enervează, nu convinge, ci învinge. Aşa că mama o chemă din priviri pe bunica ce până atunci se ţinuse deoparte: „Du-o să se mai uite la una...”, zise cu un oftat lung, frecându-şi fruntea. Până să-şi dea seama că reuşise, cea mică mai lansă din inerţie un apel îndurerat. Apoi se lipi de mamaie şi plecă tiptil, brusc ruşinată de toţi spectatorii şi întrebându-se dacă victoria nu avea s-o coste mai încolo. „Să nu staţi mult, că ne prinde ploaia!”, mai apucă să le zică tânăra, care încerca acum să-l liniştească pe sugar.

Nepoata ştia drumul mai bine decât bunica: intră în camera din spate, urcă un rând de trepte, trecu prin coridorul dintre cele două case, coborî alte câteva trepte până în salonul somptuos şi coti către una din camere, care dă în odaia dorită- „Cărţi pentru copii” scrie pe plăcuţa fixată de tocul uşii, iar ea ştie asta, chiar dacă nu citeşte încă prea bine. Merse-ntr-un colţ al standului care tronează-n mijlocul încăperii şi opri în faţa motivului revoltei de mai devreme: o cărticică-alfabet de forma unei gentuţe, care înşiră în ordine obiectele pe care toate domnişoarele trebuie să le aibă la ele. De la apple la zipper, le parcurse concentrată, pe îndelete, mângâind din când în când paginile. Abia la sfârşit interveni amuzată bunica, care-şi drese vocea şi-i întinse mâna când văzu că-ncepe să se uite după alte cărţi. Iar fetiţa o însoţi împăcată.

Mama le aştepta pe o băncuţă de la baza scărilor. „Eşti gata?”, întrebă ea cu un zâmbet în colţul gurii, iar figura micuţei trecu de la remuşcare la mulţumire. „Hai să mergem, e târziu!”, reintră femeia-n rol, trăgând la loc fermoarul peste bebeluşul somnoros. Străbătură din nou împreună holul lung de la ieşire, sub privirile librăreselor care încercau să ghicească dispoziţia copilei- de data asta, totul mergea bine. Dar când ajunse la uşa mare de sticlă, mama se opri, lăsându-şi brusc umerii să cadă. „A-nceput să plouă” sună anunţul ei dezolat, subliniat de un tunet straşnic. „Trebuie să sun după un taxi”. Dar micuţa balerină o zbughi fericită înainte să audă ultima parte: mai văzuse ea o carte-gentuţă roz cu numerele de la unu la zece.