Bratara de aur

Zilele astea a aparut un nou spot cu sportivi romani celebri. Ideea de a folosi astfel de oameni nu-i deloc originala- ii vedem pe actualii si mai ales pe fostii nostri campioni in reclame pentru tot soiul de produse: bere, iaurt, aparate de ras, banci. La cat de frecvent le e folosita imaginea, ai crede ca Romania e un loc in care sportul este la putere iar sportivii sunt adevarate exemple, daca n-ai sti cat de sedentari si obezi suntem, de la copil la pensionar.

Dar ca sa revin, noul spot la care ma refer ar avea chiar o intentie nobila. Marii nostri sportivi sunt infatisati in ipostaze cu totul diferite de cele care i-au facut celebri: Gabriela Szabo sta cu nasul in calculator, Elisabeta Lipa este postarita, Nadia lucreaza intr-un hipermarket, Hagi zugraveste, Doroftei este mecanic, Nastase sta cu o boneta pe cap si orneaza un tort, iar Mutu este portar la un hotel. Totul ca sa ilustreze o campanie de sporire a atractivitatii sportului, desfasurata de Ministerului Tineretului, al carei slogan este "Lasa-ti copilul sa devina legenda". Acuma, poate caut eu nod in papura; dar mi se pare ca un astfel de spot poate fi un pic ofensator pentru diversele categorii profesionale redate. Pentru ca, desi nimic nu da senzatia de degradant sau urat, tot ansamblul- muzica, ambienta, atitudinea jucata cu mai mult sau mai putin talent- inspira melancolie sau chiar tristete. Tristetea ca uite, sunt un amarat de zugrav sau mecanic in loc sa fiu fotbalist sau gimnasta. Eu cred ca orice meserie are utilitatea ei, nu numai cea de bancher, inginer sau avocat; ca e nevoie si de postasi, si de maturatori, si de vanzatori si ca lipsa oricarei categorii ar dezechilibra societatea. Atata timp cat esti cinstit si bun la ceea ce faci, poti trai chiar zi de zi satisfactia jobului pe care-l ai si nu numai ca n-ai de ce sa te jenezi, dar te poti si mandri; iar eu unul ma adresez cu "dumneavoastra" si gunoierului, si doctorului. A fi anonim nu-nseamna ca esti ratat, iar vedete se viseaza zilele astea o gramada de figuri triste.

Repet, intentia e probabil buna, dar realizarea n-o gasesc deloc reusita si pare mai mult un efort de vizibilitate al unui minister proaspat reinfiintat. Noua insa ne lipsesc lucrurile palpabile, actiunile concrete: adevarate ore de educatie fizica in scoli, cu terenuri, echipamente si dusuri, parcuri cu alei nepietruite ca sa poti face jogging fara sa-ti rupi coloana, stadioane si sali polivalente moderne, unde spectatorii sa poata veni cu drag. Abia daca le-am avea pe astea si romanii ar fi tot indolenti, un spot de incununare ar avea un rost. Pana atunci, insa, la fel ca-n cazul altei campanii ce-i foloseste pe vesnicii Hagi, Nadia si Ilie-"Romania, the land of choice", totul e de fatada, forma fara fond. That's what we do best.

Faith no more

Cand nu crezi in Dumnezeu, poti si trebuie sa crezi in altceva. Eu unul, de multi ani mi-am atarnat credinta in bunatatea omului; stiu ca suna naiv si pueril, dar asa e. Intotdeauna am crezut ca, in esenta, cu totii suntem buni si ca toate nenorocirile, suferintele sau certurile sunt doar rodul lipsei de comunicare; ca daca am petrece mai mult timp incercand sa cunoastem pe cel de langa noi, am ajunge sa-l intelegem, sa-i gasim motivatiile si sa-i pricepem actiunile. Mai am putin si termin o carte, "...sa ucizi o pasare cantatoare", in al carei personaj principal ma regasesc. Este vorba despre un barbat trecut de prima tinerete, Atticus Finch, un avocat care, intr-o Alabama inca ranita de Razboiul de Secesiune, isi invata de mici copiii sa se puna in pielea oamenilor a caror comportare n-o inteleg sau le pare incorecta; si nu numai ca asa ii sfatuieste, dar asa se si comporta, astfel ca intelege si accepta si comportarea rasistilor desi nu se numara printre ei, si a copiilor desi este adult, si a negrilor desi este alb, si a procurorului desi ii este adversar, si a celor saraci cu duhul desi este foarte citit.

Asa am incercat, chiar daca poate n-am reusit intotdeauna, sa fiu si eu- sa ma pun in locul celor cu care am intrat regulat sau intamplator in contact si care mi-au produs neajunsuri intr-un fel sau altul, cautandu-mi mie insumi defecte (am fost eu agasant, nu m-am exprimat bine) si lor scuze (sunt nervosi, sunt obositi, sunt bolnavi,au multe cap). Dar de la o vreme, mai ales in raport cu oamenii din orasul meu, atitudinea asta mi-a devenit tot mai greu de adoptat, rabdarea si intelegerea mi-au fost luate cu asalt pana s-au epuizat. Nu mai pot sa-i inteleg pe cei in mijlocul carora traiesc. Cu totii condamnam badarania- dar nu mai stim sa folosim "te rog", "multumesc", "buna ziua", "la revedere". Cu totii ne plangem de mizerie- dar ne e lene sa ne aruncam gunoiul din mana la primul cos. Infieram coruptia- dar nu pornim spre vreun ghiseu fara un plic la noi. Fugim de canicula, soare si praf- dar cum vrem un loc de parcare sau un mall, aprobam raderea copacilor. Suntem satui de traficul atat de aglomerat- dar urcam in masina si ca s-ajungem la coltul strazii. Ne dorim cu totii discutii rationale, cu argumente-dar intr-o polemica recurgem imediat la ironii si sarim cu invective.

Ieri ma plimbam pe Batistei; traversam o straduta cand, in mijlocul trecerii de pietoni, o masina (nu, de fapt-un om intr-o masina) a trecut in viteza pe langa mine. Cand, nevenindu-mi sa cred de ce-a fost in stare, l-am apostrofat-nu prea elegant, recunosc- el a dat in marsarier, a deschis geamul si a dezlantuit un potop de injuraturi la adresa mea. Adica nu "scuzati-ma, nu v-am vazut, sunteti bine?" ci "mortii ma-tii!". Intamplator l-am recunoscut, e un actoras de mana a doua caruia nici nu-i stiu numele, dar care intotdeauna imi inspirase un caracter rezonabil. Si pun pariu ca, alaturi de noi toti, s-a inflamat teribil acum un an, cand o afacerista a omorat o fata pe zebra pe Kisseleff.

Credinta mea in binele din fiecare om s-a cam risipit zilele astea. Mai sunt inca oameni buni printre noi- dar prostia, nesimtirea, lacomia, meschinaria, violenta, sunt coplesitoare la tot pasul si parca s-au transformat in valori. Este o lume de ipocriti, smintiti si schizofreni si ne meritam balamucul in care traim. Ne meritam soarta.

unSMART

Sunt un tip care-si achizitioneaza cel putin 7-8 carti pe luna, depinde de ce mai apare sau de ce interese noi imi descopar. Saptamana trecuta, cand incepe povestea de care vreau sa vorbesc, si-au facut intrarea in biblioteca mea, asteptand sa le vina mai devreme sau mai tarziu randul la citit, "Matusa Julia si condeierul", "Henry si June", "Generatia X", "Tropicul cancerului", si- luate de la anticarii de pe net- "Antonia mea" si "Racoarea tarmurilor". Evident ca la ritmul meu de lectura, de cam 30 de carti pe an, nu ajung sa le citesc prea curand, dar un lucru e clar- nu duc lipsa sau, cum ar zice tatal meu, nu-mi "curge mucul" dupa o carte.

La un post de radio care da o muzica pe gustul meu se desfasoara zilele astea o campanie cu numele "Nu-ti lasa mintea sa intre-n criza"; nu e un slogan prea bun, dar ma rog, nu toti copywriterii pot fi grozavi; cert este ca se pun niste intrebari de cultura generala la care daca raspunzi primesti niste premii. Vinerea trecuta ma plictiseam in masina intr-o coloana cand aud o intrebare careia ii stiu raspunsul; formez numarul pe care il tineam vag minte, raspunde o secretara, dau raspunsul, uraaaaa!, am castigat: doua carti de la Nemira si un abonament pe un an la "Observatorul cultural". Imi ia toate datele, "Observatorul cultural" o sa-l primesc acasa prin posta, cartile sa vin sa le iau de la sediu, Ion Mihalache 125, oricand intre 9.30 si 17; despre "Observatorul cultural" nu stiu -poate c-ar trebui- nimic, dar sper sa n-aiba legatura cu Antena 1, iar cartile nu se spune ce sunt ca sa-mi dau seama daca ma intereseaza; cert e ca eu de la Nemira am citit doar doua carti pana acum si ca pentru mine editura asta isi pastreaza un iz de literatura S.F dar, la naiba, oamenii-s draguti, calul de dar nu se cauta la dinti.. It's nice to win something.

Azi pornesc din Dristor si, in drum spre ai mei pe Eminescu, ma gandesc ce-ar fi sa trec pe la aia sa iau cartile, tot n-am nicio treaba; zis si facut- o iau pe Eminescu in sus, neasteptat de aglomerat; dupa Teatrul Metropolis aflu motivul- Strada Tunari s-a inchis pentru reparatii; fac multe giumbuslucuri si ies la Spitalul Grigore Alexandrescu si stau acolo vreo 10 minute ca sa ajung la Piata Victoriei; intru apoi pe Ion Mihalache- fostul 1 Mai- iar aici ma resemnez intr-un ritm de melc, pentru ca asta-i una din zonele Bucurestiului unde nesimtirea noastra, a soferilor, e exploziva. Ajung intr-un tarziu la locul respectiv, cer zapacit relatii la un domn de pe-acolo care ma indruma spre o secretara. Apuc doar sa spun "Buna ziua, am castigat un concurs..." iar ea da un telefon sa caute pe cine trebuie; dupa vreo 10 secunde imi spune "A, nu e nimeni acolo si nu stiu cand se intoarce. Trebuia si dumneavoastra sa dati telefon inainte."

Cu alte cuvinte eu sunt de vina, pentru ca nu stiam ca astea se fac cu programare, ca la doctor; eu sunt de vina, asa ca imi merit timpul pierdut si nervii lasati in trafic si merit faptul ca trebuie sa ma mai intorc o data; i-auzi, dupa ce ca noi suntem aia care-ti dam carti bai, prostule, ca sa ai ce sa citesti, mai ai si pretentii sa stam dupa fundul tau sa te-asteptam! 're-ai al dreacu' de pomanagiu, ca s-a umplut tara de voi!

M-am intors in masina si-am pornit spre casa-nici nu ma mai intorc, sa-si tina cartile cu Dune sau Alien sau ce naiba or fi. Dar imi pare ca, daca le e atat de greu sa se organizeze in jurul catorva amarate de carti, ar trebui sa se ingrijeasca de mintile proprii- ei chiar le-au lasat sa intre-n criza..

patruzeci de bani

"-O suta treij'sase."
Ma uit in portofel-trei hartii de 10 lei, una de 5, trei de un leu; deschid si buzunarasul de marunt- 50 de bani; deci imi lipsesc fix 10 bani ca sa pot sa dau exact cat imi cere femeia din fata mea. Culeg doua hartii de 10 lei, le intind, iau punga, astept restul- primesc 6 lei, iar femeia isi vede de ale ei; nicio scuza, nicio incercare de a regla ma intai situatia in favoarea amandurora, niciun comentariu-nimic. Mie-mi fusese jena sa dau 13,5 si sa fiu dator zece bani, dar ei nu i-a trecut prin cap ca as avea ceva impotriva sa raman eu in minus cu patruzeci. La naiba, n-are nicio legatura propriu-zis cu banii, ci cu faptul ca eu sunt cel care ramane cu buza absolut umflata, fara macar sa primesc, de 40 de bani, o mica scuza pentru ca nu sunt si ei in stare sa aiba marunt in casa. Chiar toata lumea, de la foarte mic la foarte mare, vrea sa ne traga zi de zi in piept?!
Dar bineinteles ca n-am facut nimic -principiul poate fi luat drept meschinarie. Mi-am luat punga si-am plecat fara sa mai zic nimic. Ba da, de fapt am zis:
"-Multumesc. La revedere".