Un bilet

Dragă şoferule,

Poate te superi că te abordez cu un bilet lăsat în geam..la urma urmei, nu ştiu nimic despre tine decât ce maşină conduci şi numărul ei, B-86-AIV, ceea ce poate fi destul de puţin; iar tu nu ştii nimic despre mine. Aşa, la repezeală, pot doar să-ţi spun că n-am mai nimic deosebit, nu-s diferit de alţii. Tocmai de-aia presupun că, la fel ca mine, când te duci prin alte ţări sau auzi poveşti de la alţii, îţi pare rău că nu e şi la noi la fel ca acolo; şi presupun că, la fel ca pe mine, zi de zi te deranjează câte ceva la Bucureştiul nostru. Eu mă gândesc că asta-i fiindcă regulile care în alte părţi sunt respectate, din frică, jenă, bun-simţ sau obişnuinţă, la noi sunt cu totul ignorate.

Uite, de pildă parcarea; în State erai prompt şi aspru amendat şi doar dacă la parcarea laterală nu aveai maşina în linie cu celalate- şi oamenii ştiau asta. Cu atât mai puţin deci ar fi blocat în întregime trotuarul; aşa cum ai făcut tu, acum. Astăzi, ca să-mi văd de drumul meu pe jos, a trebuit să te ocolesc şi să o iau pe stradă, printre maşini, unde nu mă simt chiar în siguranţă, fiindcă pur şi simplu nu e locul meu acolo. Eu înţeleg de ce tu parchezi aiurea, dar vreau să-nţelegi şi tu de ce pe mine mă deranjează chestia asta.Gândeşte-te numai cât de periculos este pentru un copil neatent, o mamă cu un căruţ sau un bătrân în baston să n-aibă pe unde trece; gândeşte-te măcar cum te-ai simţi să-i vezi pe cei dragi ţie în pericol sau chiar întâmplându-li-se ceva din cauza altora ca tine. Poate-s prea patetic pentru tine; atunci ia-o ca pe o chestiune de drepturi: pietonii au dreptul să meargă pe trotuar, iar tu îl încalci; sau ia-o ca pe o regulă de bun-simţ, care nu trebuie explicată prea mult: şoferii circulă pe carosabil, pietonii merg pe trotuar-atât e de simplu. Eu sunt şi şofer, ca şi tine, iar eu ţin seama de chestiile astea- din bun-simţ, dar şi pentru că n-aş vrea să fiu înjurat nici măcar în absenţa mea, fiindcă nu-mi convine să mă tem că-mi găsesc ştergătorul ridicat, parbrizul murdar de ou şi scuipat sau cauciucul dezumflat.

Nu sunt absurd, ştiu ce greu e cu locurile de parcare, dar uite, lasă-ţi şi tu maşina doar pe jumătate de trotuar, să putem şi noi să trecem. Imaginează-ţi cum ar fi dacă aş lua exemplu de la tine şi aş merge la pas pe mijlocul benzii de circulaţie- m-ai claxona, nu-i aşa? Ei bine, ăsta e claxonul meu. Te rog, mai gândeşte-te şi la alţii când conduci sau staţionezi; poate-aşa, încet-încet, se mai schimbă lucrurile şi pe la noi.

Ce ziceţi, o să se schimbe ceva?

Pis-pis-pis..

De vreo trei săptămâni încoace, casa noastră are un aer de bază militară: se fac instructaje, se ridică bariere de securitate, se schimbă plantoane, se organizează filtre, se fac inspecţii-surpriză sau anunţate, se dă raportul. Totul se desfăşoară în atmosferă de rigoare şi seriozitate, iar tensiunea poţi s-o tai cu cuţitul. Motivul acestei desfăşurări de forţe?- Pisica Ţipi a adus pe lume doi noi puişori; iar după primăvara nefericită în care mult iubita noastră Vera a dovedit că are totuşi instincte canine, nu sentimente omeneşti, hăcuind toată prima serie de cinci pisoiaşi nevinovaţi, nu mai riscăm nimic.

Într-o carte grozavă despre comportamentul animalelor, Konrad Lorenz rezerva un capitol obiceiului aparent curios al unor vieţuitoare mai mici şi slabe de a-şi face cuibul taman în imediata apropiere a casei animalelor de pradă; acolo însă puii ar fi cel mai în siguranţă din cauza, se pare, dorinţei prădătorului de a-şi asigura “liniştea cetatii”, inclusiv nevânând în apropierea propriei case. De asta mi-am adus aminte când ai mei, aducându-mă noaptea de la aeroport, mă informau că Ţipi a născut chiar sub cuşca Verei.

Ca să fie în siguranţă, culcuşul i-a fost pus la mansardă, unde câinii nu pot ajunge; numai ca Ţipi, zăpăcită, şi-a scăpat unul din pui de pe balcon când îl muta în gură dintr-un loc în altul; a scăpat nevătămat, însă frati-miu a pus punctul pe i: abia s-a născut, că a şi rămas cu doar 8 vieţi. După acest incident, le-am mutat cutia jos în sufragerie, astfel ca miracolul vieţii a-nceput să se desfăşoare sub ochii noştri. Cele două vietăţi, una tărcată, ca tânăra mamă şi una alb cu negru, semănând cu tatăl (sau cu unul din ei), au început să se transforme de pe o zi pe alta, ajungând încet-încet, de la aspectul nediferenţiat şi ambiguu de la început, la cel de pisicuţe in miniatură. Au început să-şi susţină greutatea capului, să meargă, chiar dacă nesigur şi cu lăbuţele răşchirate şi, mai nou, să-şi preia controlul codiţelor. Urechiuşele li s-au dezvoltat, iar ochişorii li s-au deschis, dezvelind nişte priviri albastre, curioase şi integrându-se astfel în spaţiul pe care înainte doar îl bănuiau, întunecat, înfricoşător şi impenetrabil. Au căpătat nişte voci slăbuţe şi caraghioase cu care-şi cheamă mama, care apare prompt hrănindu-i, curăţându-i şi încălzindu-i. După ce în primele vreo două săptămâni au dormitat liniştit mai tot timpul, epuizaţi de efortul propriei veniri pe lume, au inceput acum să se hârjonească, să se muşte-n joacă şi să se ia la trântă. Iar curiozitatea începutului îi cheamă în afara micului lor univers reprezentat de lădiţa de fructe care le e casă şi încearcă, fără prea mare succes dar cu perseverenţă, să escaladeze zidurile care-i despart de lumea largă.


Această poză participă la concursul Junkiethecat organizat de CeMerita.blogspot.com

Nu va mai lua probabil prea mult până îi vom inţărca; şi atunci vor începe să descopere cu uimire mai întâi casa, băgându-se pe sub paturi, intrând în dulapuri şi escaladând cuverturi, apoi curtea , jucându-se cu frunze, tăvălindu-se prin pământ şi căţărându-se în copaci. Şi toate astea le vor face sub privirile noastre încântate şi nu mai puţin curioase ca ale lor. Viaţa nu ţi-e niciodată săracă, atunci când ai animale-n casă.

Romania nefardata

Acum cateva luni, intr-un amplu reportaj despre potentialul turistic al Bucurestiului, o ziarista dadea pe langa Casa Poporului de niste turisti finlandezi. Intrebati ce impresii au, acestia au dat un raspuns absolut socant: "E un oras frumos, cu bulevarde mari, nu ca la noi, oamenii sunt asa de amabili, abia asteptam sa revenim aici!". Evident ca noi, cei care stim cat de imputit ne e orasul, ca oricat de mari ar fi bulevardele, tot nu fac fata traficului, ca e plin de nesimtiti si mitocani, ar trebui sa fim uluiti-cum era reporterita- de o astfel de opinie. Dar adevarul e ca parerea unui străin, in orice ţara s-ar afla, este una atunci cand este doar in trecere, ca simplu turist, si alta-cand este rezident in ţara respectiva. Opinia unui expatriat -mai ales din spatiul vestic- mi se pare cu mult mai interesanta, pentru ca este rezultatul comparatiei intre vieti, locuri si sisteme diferite. Iar cand opiniile -si circumstanţele de la care acestea pornesc- se desfasoara intre copertile unei carti, poate iesi ceva interesant.

Anul asta am citit cu placere, intre doua lecturi mai serioase, cartile a doi autori englezi -Peter Mayle si Stephen Clarke- stabiliti in Franţa -in Provence si respectiv, la Paris. Descrierea contactelor neasteptate cu birocratia, neseriozitatea, suspiciunea si fanfaronada bastinasilor este spumoasa, dar dublata si de admiratie pentru frumusetea locurilor si a climei, pentru obiceiurile sportive, culturale si mai ales gastronomice din Hexagon; aceste detalii specifice ţării si naţiei, dimpreuna cu vechea rivalitate anglo-franceza si cu stilul de umor britanic, dau nastere unui cocteil irezistibil, unui izvor de buna dispozitie.

Cam la asta ma asteptam si cand am cumparat "Grand Bazar Romania" a lui Mike Ormsby, un jurnalist britanic care, dupa ce-a locuit si lucrat in mai multe locuri de pe glob, a ajuns sa se stabileasca la noi. Credeam ca străinul va gasi un motiv de a râde sincer si indulgent de toate lucrurile care pe noi ne intristeaza si ne imbolnavesc de nervi; si credeam ca citind o asemenea carte, vom gasi din nou resurse sa ne lansam intr-un haz de necaz nu tocmai terapeutic, dar macar paleativ. Nu-i asa, însa. In locul umorului britanic am dat peste o luciditate occidentala neabatuta, care face un lung inventar al bolilor noastre ca naţie. Descopera rasismul, cultivat si de oamenii simpli, si de intelectuali, mâncătoria de la muncă sau din familie, nesimtirea- endemica si-n spatiul public, si intre patru pereti. Expune snobismul si dependenţa tâmpă de televizor si e socat de gălăgie si de nebunia din trafic. Experimenteaza pe propria piele birocratia si aberatiile vietii la bloc si se holbeaza-n hăul dintre conducatori si popor. Se impiedica de intoleranţa agresiva si de nepasarea fata de mediu si-l revolta mizeria si cruzimea fata de animale. Noteaza evolutia la suprafata a ţării, cu faţade noi si masini moderne, dar simte cum in spate stă tot mizeria si degradarea, poate sub alta forma, dar la fel de toxica. Ormsby zugraveste insa tot acest tablou intr-un stil obiectiv, fara rautate, fara incisivitate, fara sa "intre la rupere", asa cum poate te-ai astepta de la un tip cu trecut de ziarist, ci cu uimirea omului civilizat si chiar cu regret; pentru că in acelasi timp, ca intr-un fel de realitate paralela care a obosit sa o combata pe prima si incearca doar sa reziste, cunoaste si oameni buni si cumsecade -fosti studenti, muzicieni, vecini, taximetristi, barmani, pensionari- si locuri minunate precum Ardealul sau Cismigiul, toate astea fiind condamnate sa ramana insulite de frumos si normalitate in mijlocul nebuniei. Fara a da lectii sau a se pogorî cu solutii, el se alătură celor nemultumiti de prezentul nostru, ia parte la drama si dilema noastra. Si in timp ce tot mai multi dintre noi, dezamagiti si exasperati de tot ce ne-nconjoara, plecam spre zari mai frumoase dar si mai singuratice, poate ca luminiţa de speranta a cartii e constatarea ca acest român prin adopţie nu-si ia lumea-n cap, nu se resemneaza, ci rămâne, sfidand realitatea, pe poziţii. N-ar fi rau s-o facem si noi.

Recolta

Vinerea trecuta s-a desfasurat, in micuta curte a familiei Călin din centrul Bucurestiului, primul act din Culesul Viilor-2009. Corpul meu amortit tanjea dupa ceva lucru fizic, iar simturile-mi erau imbiate de vreme –pe atunci, inca frumoasa- si de mireasma ametitoare a strugurilor din ultimele zile, astfel ca am sunat mobilizarea. Ingrijorat de palmaresul nostru nu tocmai stralucit in culegerea fructelor –struguri, prune, visine- care ne cresc in gradină mai sus de lungimea bratului si alarmat de atacurile tot mai frecvente ale pasarelelor asupra boabelor purpurii, am ignorat faptul ca indeobste evenimentul asta ar trebui sa se desfasoare inspre sfarsitul lunii, am evaluat situatia si am facut planul de bataie; viţa noastra, care s-a bucurat de o oarecare ingrijire numai acum vreo 3 ani - cand a fost plantata si orientata ca directie de crestere- , dupa care-am cam lasat-o-n plata Domnului, se prezenta sub forma unei bolte umbroase aflate deasupra intrarii principale a casei, cu ramificatii de-o parte si de alta, mai sus de ferestre, la vreo 4-5 metri inaltime. Impreuna cu componenta feminina a familiei- bunica, mama, catelusele Vera si Cara si pisica Ţipi- am hotarat sa ma concentrez mai ales asupra extremitatilor, mai coapte datorita expunerii mai mari la soare, urmand ca bolta propriu-zisa, mai usor accesibila, sa faca obiectul unei sesiuni viitoare.

Inarmat cu o foarfeca de gradina, cu o galetusa si cu mult curaj, m-am suit pe scara si m-am pus pe treaba. Sarcina bunicii era sa pregateasca ladite si galeti in care sa varsam recolta, iar a mamei sa tina bine de scara-asta cand nu facea poze intru documentarea evenimentului. Ca un acrobat ma intindeam si ma invarteam pe scara, incercand sa nu las nimic sa-mi scape; foarfeca ţăcănea intruna, ciorchinii cadeau in galetusa; din cand in cand, in acompaniament de injuraturi frustrate, ratam tinta iar ciorchinele cadea pe ciment in curte, acolo unde Vera isi intra in atributii si hăpăia boabele imprăstiate-nimic nu se iroseste, avem un caine cu dietă echilibrata. Cand galetusa se umplea, i-o pasam mamei, care-o rasturna intr-una mai mare, dupa care mi-o returna. In aer pluteau cantece si voie buna, atmosfera era ca de munca patriotica. Am speriat un pic toti paianjenii care se credeau in siguranta la inaltime si am salutat un cuib de gugustiuc incropit intr-un coltisor. In elanul meu am mai ciupit si cablurile de telefon, internet si TV, spre infrigurarea bunicii care-si astepta telenovela-no harm done, totusi.

La final, dupa vreo ora si jumatate, cu bratele obosite si tricoul lipit de spate, admiram rezultatul: un lighean, o galeata si jumatate de ladita, in total, vreo 5 kilograme de struguri de un soi anonim, dar cu siguranta foarte aromat. Din ele au iesit, doua zile mai tarziu, vreo 4 litri si ceva de must delicios, absolut natural. Stand la masa si sorbind din pahare, cu totii ne-ndreptam gandurile spre anii ce urmeaza si la productia viitoare de vin...Château Călin.