Fragment

Nu-mi place să ofer indicii unor necunoscuţi. Să vadă alţii pe hainele mele din ce magazine mă-mbrac. Să-şi imagineze când intru-n ianuarie în sala de forţă că mi-am făcut vreo promisiune de Anul Nou. Să-nţeleagă din salata de la McDonald’s că-s la regim. Să ghicească după aşteptatul la colţ de stradă cu un trandafir în mână că mă-ntâlnesc cu o fată. Să ştie uitându-se la numărul maşinii cum mă cheamă sau când m-am născut. Să afle din accesoriile mele cu ce mă ocup. Nu vreau ca cei care nu mă cunosc să ştie sau să-şi închipuie că ştiu din prima ceva intim despre mine. Vreau să-mi păstrez dreptul să mă dezvălui dacă şi cui vreau eu.

Oboseală

Nu ştiu cum se face, dar în ultimii trei ani nu-mi priesc lecturile de la sfârşit de decembrie. În 2007 era „Cartea râsului şi a uitării” de Kundera, anul trecut „Tinereţea lui Martin Birck” a lui Soderberg, iar anul ăsta a fost –fiindcă nu ştiu dacă va mai fi timp pentru altceva- „Pacientul englez” de Ondaatje. Să fie de vină oboseala, ori poate nerăbdarea sfârşitului de an care, cine ştie, mă fac să găsesc nesatisfăcătoare nişte lecturi altminteri foarte apreciate de alţii? Ar fi foarte ciudat ca nişte simple date şi zile din calendar să fie responsabile de tortura resimţită la fiecare pagină apărută-n faţa ochilor, dar pe de altă parte asta-i povestea omului modern-se-ntristează sau se veseleşte la aniversări ori de Anul Nou, arde de nerăbdare vinerea, e abătut lunea; trăim în lumea artificială pe care ne-am creat-o.

De multe ori am intenţionat să-ncep „Pacientul englez”, dar niciodată n-am găsit dispoziţia, şi aşa au trecut mai bine de trei ani de când mă tot aştepta în bibliotecă; dar dorinţa a tot rămas acolo, pornită din amintirea filmului care îmi alimentase imaginaţia de adolescent. Numai că atunci când i-a venit rândul, nu m-a prins deloc; mi s-a părut încâlcită şi preocupată cam mult de stil, iar traducerea care copiază sintaxa engleză, lăsând jumătate din fraze fără verbe, este obositoare. Rareori îmi ia zece zile să termin o carte relativ subţire ca aceasta.

Am rămas cu câteva imagini frumoase, ca cea a harpoanelor din deşert sau a bibliotecii dintr-o vilă toscană şi cu ceva citate:

„ecoul e sufletul vocii înălţându-se în spaţii goale”
„un roman este o oglindă plimbându-se de-a lungul unei străzi”
„necazul cu vârsta mijlocie e că toţi cred că te-ai format în întregime”
„abia când e deja bătrân îşi vrea Narcis chipul gravat”
„moartea înseamnă că treci la persoana a treia”
„mai era teama de soţul ei, credinţa în propria ei loialitate, vechea mea dorinţă de a fi independent, dispariţiile mele, suspiciunile ei faţă de mine, neîncrederea mea în iubirea ei. Paranoia şi claustrofobia iubirii tăinuite.”

Şi cam atât.

Electorale

În anii preelectorali şi electorali –deci foarte des în ultima vreme- îi auzi vorbind pe toţi, fără excepţie, despre voturi. „Vrem să câştigăm x voturi”/” Data viitoare trebuie să obţinem mai multe voturi”/”Contăm pe y voturi”. Şi eu, unul, am impresia că în ochii lor, noi nu mai suntem oameni- ci voturi şi atât. Bucăţi de hârtie şi urme de ştampilă după care aleargă înnebuniţi câteva luni, pe care apoi le uită şi le aruncă la gunoi, până data viitoare când dau cu toţii buzna la reciclare. Suntem voturi, nu oameni; un om= un vot; sau în unele cazuri, un om=2 sau 3 sau 4 voturi. Voturile n-au nevoi, dorinţe, sentimente, voturile sunt o marfă care se tranzacţionează şi se cumpără- un vot= un litru de ulei, un kilogram de făină, 3 mititei şi o linguriţă de muştar. România-i o secţie de votare cu 22 de milioane de voturi. Vreo 5 milioane le-au scăpat, au plecat să vadă cum e şi prin alte secţii de votare. Şi se aude că cică prin 2050 vor mai rămâne doar vreo 15 milioane de voturi. „Mai bine, zic ăia. Mai puţine sarmale de-mpărţit”.

Realitatea din teren

Izbucnirea a ceea ce avea să devină Primul Război Mondial a fost primită cu mult entuziasm în marile state europene. Însufleţiţi de poveştile despre mari cuceritori şi campanii glorioase, dornici de aventură şi revanşă, tineri din toate ţările se înrolau în grabă şi porneau spre front în uralele mulţimilor fericite. Se aştepta un război rapid, aseptic şi eficient, cu toţii se vedeau de Crăciun înapoi la casele lor. Însă nu manevrele fulgerătoare, cuceririle rapide şi campaniile în mare viteză urmau să caracterizeze acest conflict ce avea să dureze mai bine de patru ani. Definitorie pentru acest război avea să fie încleştarea dintre marile puteri de pe frontul de vest, concretizată printr-un război neglorios de tranşee şi artilerie în care în termeni de teritoriu puţin s-a câştigat şi puţin s-a pierdut; privit de la distanţă, acest front a fost o mare plictiseală.

Lucrurile nu mai arată însă la fel când le priveşti prin ochii naratorului-soldat din Pe frontul de vest nimic nou de Erich Maria Remarque. Afli că-n ciuda linei frontului aproape neschimbate de la o zi la alta, aici se luptă pe viaţă şi pe moarte, afli că-n spatele comunicatelor militare seci – baraj de artilerie, atac, contraatac, lovitură, contralovitură- sute de mii de oameni mor în chinuri de ambele părţi. Tinerii ieşiţi de pe băncile şcolii, îmbătaţi cu discursuri patriotice şi treziţi cu puşca-n mână descoperă absurditatea războiului hotărât de atât de puţini şi luptat de atât de mulţi. Moartea ameninţă la tot pasul, e adusă de puşti, mitraliere, grenade, schije, obuze sau de noile invenţii- tancurile şi gazele toxice; te găseşte oriunde-ai fi şi orice-ai face- în tranşee, în pădure, în buncăr, în bucătărie, în latrină, până şi morţii de-abia îngropaţi sunt răscoliţi de obuze.

Singura şansă de supravieţuire în acest coşmar este regresia la condiţia de animal, preluarea controlului de către instinct în dauna conştiinţei; doar simţurile ascuţite îţi sunt de ajutor în linia întâi, activarea gândirii înseamnă fracţiuni de secundă-n plus care fac diferenţa-ntre viaţă şi moarte. Singurul mod de-a gestiona ororile din jurul tău –şuvoaiele de sânge, oamenii sfârtecaţi, urletele-ngrozite- este să le ignori, să le împingi la fund pentru alte vremuri, dacă le vei mai apuca. Devii doar o viaţă care-şi doreşte să trăiască, iar orice alte considerente nu-şi mai au rostul- cizmele cele bune ale camaradului amputat nu-i mai sunt de folos aşa că-i normal să le râvneşti, coaja de pâine mai poate fi mâncată chiar dacă-i roasă pe la margini de şobolani.

Pe frontul de vest nimic nou nu-i doar o carte despre ororile războiului, este şi romanul unei generaţii distruse de această conflagraţie. Tineri care abia păşiseră-n viaţă ajung să cunoască totul despre moarte, băieţi care se-nălţaseră-n şcoală pe culmile celor mai frumoase descoperiri, cugetări şi scrieri ale omenirii, plonjează-n abisurile deznădejdii şi-ale luptei pentru supravieţuire. Pentru ei, cei încă fără rădăcini, războiul avea să-nsemne ruperea de trecutul scurt din urmă şi trecerea-ntr-un viitor de la care nu mai au ce să spere. Poate că tocmai lipsa speranţei născută dintr-un război avea să conducă la cel ce avea, nu după mult timp, să urmeze.