La mare, la soare..

Nu-mi place la mare.Pe fratii mei si pe mine, parintii nostri ne-au dus cand eram mici si la mare si munte, de multe ori in ambele locuri in acelasi an, in concediu.Dar in ce ma priveste, de la inceput am avut o relatie mai putin armonioasa cu marea-desi in genere eram un copil mofturos, am impresia ca cel mai mult imi dadeam in petec acolo si tot acolo m-am ratacit de ai mei de cateva ori, pe plaja intinsa si plina de corpuri goale si depersonalizate de bronzul uniform.

Cei drept, dupa ΄90 am mers cu ei numai la munte, asa ca prima oara dupa foarte mult timp cand am mai calcat pe plaja a fost dupa cel putin zece ani de la ultima descindere, adica in 2000, cand am facut la Eforie Nord balul de absolvire a liceului.Tin si acum minte cum s-au amuzat colegii mei cand m-au vazut teribil de impresionat, daca nu chiar speriat, de intinderea marii ce mi se desfasura in fata ochilor- eu ma asteptam sa vad un lac ceva mai maricel, o chestie mai marginita; si, apropo, nu stiu sa inot.

Am indragit intotdeauna muntele si nu cred ca a fost vorba doar de o modalitate de a-mi afirma personalitatea distincta de a fratilor mei, mari iubitori de plaja si mare.Cand ajung acolo, nu pot zice ca fac trasee multe sau dificile, placerea mea e mai degraba contemplativa. Imi place sa respir adanc aerul proaspat si inmiresmat, sa ma plimb, sa stau pe-o banca ori pajiste si sa citesc.Desele mele reverii citadine ma plaseaza aproape intotdeauna langa munte, iar unul din visele mele este sa am candva o casuta intr-un luminis din padure, in apropierea unui versant.

Ultima oara mai ajunsesem la mare, mai precis la Mamaia, in 2004.Am putut sa-mi amintesc anul pentru ca stiu ca am fost printre primii care s-au suit in telegondola, asa ca am dat search pe Google ca sa-mi amintesc cand a fost inaugurata.Acum cateva zile am revenit, tot la Mamaia, in interes de serviciu, mai precis la o intalnire cu „firma”.Si cred ca toate circumstantele au fost de natura sa faca sa nu ma simt bine; in primul rand, istoria personala cu marea; in al doilea rand, faptul ca abia fusesem zece zile la Paris si, hai sa fim seriosi, e greu sa concurezi cu asa-ceva; si nu in ultimul rand- statiunea si oamenii.Chiar daca a trecut destul timp, Mamaia mi s-a parut neschimbata in rau si cred ca nu trebuie sa intru-n detalii; deci n-am fost deloc tentat sa ma intind pe nisip sau sa intru-n apa, asa ca timpul liber mi l-am petrecut in camera hotelului de trei stele, cu mochete, balcoane si cuverturi murdare; putea fi si mai rau, ce-i drept:intr-una din salile de conferinte atarna cu capu-n jos un liliac -o fi invatat si el cate ceva cu ocazia asta.

Cu siguranta, conteaza si locul.A fost o mare placere sa-l vad anul asta pe fratele meu dand o fuga aproape-n fiecare week-end la mare si intorcandu-se bronzat pana si intre degete, cu nisip in bagaj, privirea vioaie si povesti despre apa buna de baie, terase boeme si fete frumoase.Ce-i drept, el a fost la 2 Mai; mi-as fi dorit de cateva ori sa-l pot insoti si sa vad marea prin ochii lui, dar n-a fost sa fie.Poate la anul.

Pana atunci insa, pentru mine marea ramane o engima.

Tristete de august

Trei lucruri ma sperie rau de tot, iar doua dintre ele sunt eternitatea si infinitul; pe al treilea va las sa-l ghiciti.

Legat de eternitate am in minte un citat aproximativ din Truman Capote: „Imagineaza-ti ca o vrabiuta ar trebui sa transporte in cioc intreg desertul Sahara dincolo de Atlantic, cate un fir de nisip la fiecare drum; imagineaza-ti cat timp iar lua-si asta ar fi doar inceputul Vesniciei”.Mi se pare infricosator.

Poate ati auzit de telescopul Hubble.Intai si intai, sa va zic ca el poarta numele tipului care in prima jumatate a secolului 20, a descoperit ca Universul nu se limiteaza la sistemul nostru solar, ba mai mult, a inteles si ca acest Univers este in expansiune; da, el este nenorocitul.Iar telescopul asta care-i poarta numele si se afla pe orbita Pamantului este cel care studiaza acest Univers.Sa va spun cum; sa zicem ca telescopul asta iti ofera o fotografie cu milioane de corpuri ceresti; in fata unei asemenea realitati, iti dai seama ca n-ai putea sa studiezi fiecare corp in parte, asa ca baietii se concentreaza si dau zoom prin telescop asupra unui mic perimetru intunecat de pe aceasta poza, perimetru care deci este, in aparenta, gol; si cand faci acel zoom, ce credeti ca se obtine? o alta poza cu milioane de corpuri ceresti; si asta se repeta la nesfarsit, pe oricare colt intunecat al cerului te-ai concentra, iar de fiecare data cand crezi ca ajungi la capat, dai de fapt peste un nou inceput.Asta-i infinitul-si mi se pare oribil.

Si mi se pare ca, in contextul asta, tot ce facem, toate zbaterile noastre, toate joburile, toate orgoliile si meschinariile noastre, toate bucuriile si tristetile, toate lucrurile pe care le cladim, tot ceea ce ni se pare important si tot ceea ce ne face mandri de noi nu inseamna si nu va insemna absolut nimic, pentru ca noi cu lumea noastra cu tot nu insemnam, de fapt, nimic.

Material boy

Preiau si eu ideea din ultimul post al sora-mii si enumar cu ce m-am intors de la Paris, inafara de amintiri si vise, care sunt intr-adevar mai valoroase, dar asupra carora voi reveni mai tarziu.Si cine stie, poate ma va si invidia cineva, desi nu prea cred.Cum am fost acolo relativ mult timp, de unele din lucruri, luate mai pe la inceput, uitasem si le-am regasit cu bucurie la deschisul bagajelor la Bucuresti.

Asadar:

-la categoria haine m-am ales cu niste tenisi maro inchis no-name, cu vreo trei tricouri polo cu care cred ca mi-am satisfacut obsesia pentru genul asta de imbracaminte; poate m-apuca una si pentru camasi, ar cam fi cazul; si un soi de jacheta de toamna de la C&A, de care m-am atasat de cum am vazut-o si care indraznesc sa spun ca-mi sta grozav-poate-o las si p-asta-n masina si mi-o fura careva.Am cautat o zi intreaga si un costum care sa-mi convina si ca aspect, si ca marime, si ca pret, dar n-am gasit;

-la categoria culturalizare, ma laud cu o carticica despre genealogia regilor Frantei, cu un mare ghid al Muzeului Orsay (un muzeu foarte frumos si bogat, pe care a trebuit sa-l vizitez de doua ori ca sa vad doar ceea ce stiam ca ma intereseaza din el, lasand inca mult nedescoperit) si o brosurica a Muzeului Picasso (poate asa voi intelege mai mult din ce am vazut acolo), alte doua carticele-parti ale unei colectii mai largi-una despre Rodin si alta despre impresionisti; mai pentru destindere am luat de la Virgin Megastore „Le petit livre des secrets”, o carte cu fapte diverse; iar in ultima zi acolo mi-am luat de la Gilbert Jeune „Foamea” de Knut Hamsun editia frantuzeasca (e o obsesie pe care o voi detalia) si Bohumil Hrabal- „O singuratate prea zgomotoasa”, ca tot sunt eu ofticat ca-n tara nu mai gasesc nimic de el;

-muzicale mi-am luat tot de la Virgin Megastore (daca ajungeti in Paris, trebuie sa treceti pe-acolo) un dublu CD Sinatra-Dean Martin si altul cu cele 30 de hituri de pe primul loc in topuri ale lui Elvis;

-iar la diverse pot sa trec un breloc cu briceag care e mai mult frumos decat util, un carnetel simpatic cu o pictura a lui Picasso pe care chiar am inteles-o si care mi-a placut („Copil jucandu-se cu un camion”) si trei insigne mititele:una rosie cu „Fuck Bush”, alta galbena cu „Work Sucks” si alta neagra cu „god, you’re ugly”; evident ca nu-mi inchipui ca voi purta prea curand vreuna din ele!

I saw so much I broke my mind

Ma gandisem de la inceput ca Parisul nu e probabil cel mai bine de vizitat in august, dar din alt motiv; crezusem ca voi muri de cald in perioada aia.Temerea insa mi-a fost risipita cand personalul avionului ne-a anuntat ca temperatura la aterizare este de 9 grade, lucru care i-a facut pe multi sa regrete ca plecasera de la Bucuresti in pantaloni scurti.Si in toata perioada petrecuta acolo, temperatura n-a trecut cred de 25 de grade, cerul a fost variabil, ba chiar a si plouat din cand in cand, in timp ce la noi inteleg ca a fost canicula.

Nu, nu temperatura e deci motivul, ci turistii.Stiu ca nu tocmai eu, cel venit pentru zece zile din Bucuresti s-ar cadea sa ma plang de turisti, dar totusi o fac.Concediile au facut ca parizienii sa plece iar in locul lor sa se reverse o mare de pasari calatoare, astfel ca locul si-a pierdut din autenticitate, parerea mea.Asa ca eu cred ca cel mai bine e sa mergi acolo ori primavara, ori toamna.Turistii erau de toate felurile-europeni, asiatici sau americani, (cred ca africanii erau in majoritate imigranti, legal sau nu), tineri sau batrani, inalti sau scunzi, destepti sau prosti.

Pe cei prosti sau cel putin lipsiti total de inspiratie ii vedeai cand se trageau in poza- o englezoaica dolofana si cu un party-hat cu sclipici pe cap lingea un stalp din fata de la Notre-Dame, grupuri de italieni, spanioli sau americani stateau cu barbia-n pumn pe soclul Ganditorului lui Rodin iar pe Champ de Mars multi incercau sa lase impresia ca tin de varf Turnul Eiffel.

Ca tot ziceam de Turnul Eiffel, in apropierea lui se afla un restaurant cu specific romanesc, Doina; asa ca daca nu te-ai saturat la tine acasa de mancare romaneasca, poti sa „servesti”-ah, ce-mi place expresia asta!- mici la 3 euro jumate, ciorba de burta sau papanasi la 7-8 euro; eu, unul, as fi spus pas si daca preturile n-ar fi fost nerusinate.

Desi n-am fost si in suburbiile orasului unde poate-i alta poveste, am strabatut destul de mult din Paris si pot sa spun ca n-am vazut picior de caine vagabond, ceea ce a facut ca odata intors in Bucuresti sa uit care-i normalul la noi si sa calc in primul rahat care mi s-a ivit in cale.In Jardin de Luxembourg la intrare era un dispenser de manusi de plastic cu care sa poti strange dupa animalul de companie si numai in urma poneilor si a magarusilor pe care se plimbau copiii ramaneau uneori deseuri.

In toate parcurile in care am fost-Jardin de Luxembourg, Monceau, Place des Vosges, Jardins des Tuileries, Champ de Mars sau altele mai putin cunoscute, erau peluze –nu toate, ce-i drept- pe care puteai sa stai, sa citesti, sa faci un picnic sau sa te harjonesti, iar pe banci puteai sa te intinzi, toate astea linistit, fara sa te temi ca va veni vreun bagator de seama sa te legitimeze. In fata unui tablou de la ultimul etaj din Centrul Pompidou, vedeai un barbat-student, sau poate critic- care statea pe jos cu un lap-top in brate si care scria probabil ceva pe marginea exponatului respectiv si la care nimeni nu se uita surprins; inafara de mine, poate, dar nu scandalizat, ci admirativ.Astea nu inseamna insa o invitatie la distrugere a tot ceea ce atingi;si mi-a placut ca prin parcuri sau muzee ti se atragea atentia cu blandete asupra lucrurilor de bun-simt care erau asteptate de la tine: ”va multumim ca nu rupeti florile”, „multumim ca nu deranjati rugaciunea”, „multumim ca nu atingeti exponatele”.

Apropo de Pompidou, daca amintesc ca ala-i muzeu de arta moderna, e clar ca n-am inteles mare lucru din ce-am vazut acolo.Cladirea in sine, vazuta din exterior, te surprinde destul la prima vedere.Dar imi aduc aminte de un exponat anume, respectiv un tablou urias care era o simpla suprafata uniform bleumarin; imi pare rau ca n-am retinut numele lucrarii, cu siguranta era ceva complex, dar stiu ca imediat dup-aia am vazut pe peretele opus o usa si m-am intrebat daca si aia-i arta sau nu -abia mai tarziu, cand a iesit cineva pe ea, mi-am dat seama ca era pe bune.

Si pe strada, si-n parcuri, si-n metrou am vazut multi barbati tinandu-se de mana sau imbratisandu-se;si ma gandeam ca, in vreme ce la noi ar fi alergati cu pietre, la Paris aceeasi soarta ar avea-o probabil cei care s-ar uita ciudat la ei.

Cat despre metroul parizian, daca vii din Bucuresti te face sa plangi.Noi cred ca avem cu toate vreo patru magistrale, in timp ce la ei se intalnesc uneori vreo 5-6 intr-o singura statie.Si cred ca pe cea mai lunga magistrala a lor ar incapea toate statiile pe care le avem noi. Totul este excelent explicat si poti sa ajungi intr-un sfert de ora aproape oriunde, iar pe peroane este afisat timpul in care vor ajunge primele doua trenuri.Daca va zic ca exista si trenuri fara conductor, o sa-mi spuneti ca am citit mult SF in ultima vreme, dar va asigur ca nu-i deloc asa.

Voi continua.