Best of- prima parte

Azi se face deja o luna de cand m-am intors de la Paris si m-am gandit, profitand de timpul care-a sedimentat intamplarile, sa insir cele mai frumoase si memorabile momente pe care le-am trait acolo.

In primul rand imi aduc aminte de intrarea propriu-zisa in oras; aterizaseram pe un micut aeroport la vest de Paris iar drumul de acolo, cam de o ora, l-am facut intr-un autobuz; cand am intrat prin cartierul La Defense am vazut deodata in departare, pe cerul diminetii, mai inalt decat orice altceva, Turnul Eiffel, care ne-a smuls un oftat admirativ noua, suedezilor si italienilor cu care imparteam drumul; atunci am stiut cu adevarat ca am ajuns.

In prima seara ne plimbam pe malul stang al Senei si ne-am decis sa trecem pe cel opus, traversand pe Pont des Arts, un pod pietonal; pe bancutele de pe mijlocul lui sau direct pe jos tinerii radeau, cantau, dansau ori tineau mici picnicuri cu baghete, branza si vin rosu; si in momentul ala nimic nu-mi parea mai frumos pe lumea asta decat sa vezi, auzi si sa mirosi Sena curgand pe sub tine, cat tu esti langa prieteni si sorbi infofolit un pahar de vin.

Ca tot ziceam de baghete, mentionez ca le port o amintire deosebita si nu cred ca sunt snob daca afirm ca sunt cele mai bune pe care le-am mancat vreodata-luate din supermarket sau servite la restaurant, aveau un gust grozav si un aspect apetisant; deci imaginea-cliseu a francezului cu basca pe cap si o bagheta lunga sub brat mi se pare cel putin pe jumatate justificata.

Povesteam intr-unul din primele posturi despre o carte care mi-a placut foarte mult, „Sarbatoarea de neuitat” a lui Hemingway, in care el isi povesteste amintirile din anii petrecuti in tinerete la Paris; n-am reusit sa ajung nici la Closerie des Lilas, carciuma pe care o frecventa, ieftina atunci dar foarte scumpa, din cate-am inteles, acum; cu regret spun ca n-am ajuns nici la faimoasa librarie Shakespeare&Co; dar in a doua zi la Paris, iesind din Jardin de Luxembourg, am intrat din intampare pe Rue Fleurus, unde locuia –dupa cum o certifica si o placa de marmura- Gertrude Stein, prietena artistilor dornici de afirmare din anii de dupa Primul Razboi Mondial, vizitata frecvent de tanarul Hemingway care avea la sfarsitul vietii s-o evoce in cartea de care va spuneam mai sus; ti se strange putintel inima sa stii ca pasesti pe acelasi trotuar pe care trecea acum vreo optzeci si ceva de ani un titan al literaturii.

In Musee d’Orsay m-am purtat ca un copil; am topait de entuziasm printre picturile impresionistilor pe care le stiam din albume si documentare; am vazut capitele de fan, campul de maci si Gara St Lazare a lui Monet, balerinele pictate si sculptate de Degas, autoportretul lui Van Gogh; dar parca cel mai mult m-a izbit momentul in care, fara sa ma astept, intrand intr-o sala nu-stiu-cum trecuta cu vederea de vizitatori, m-am pomenit singur fata-n fata cu Olympia lui Manet; cred ca tremuram de emotie cand o vedeam privindu-ma, asteptandu-ma goala, intinsa pe divan, de parca chiar eu eram urmatorul care sa se bucure de favorurile ei.

In drum spre Musee d’Orsay, intr-o duminica, am vazut un puhoi de rolleri care aluneca pe unul din bulevardele orasului; am inceput sa-i vedem de la distanta, pe cand mergeam pe o straduta ce dadea in bulevardul cu pricina; masinile erau oprite in intersectie de politisti pe role, cu veste galbene, genunchiere si casti de protectie si cred ca au trecut vreo cinci minute pana sa treaca tot alaiul; din cate-am inteles asa-ceva s-ar petrece in fiecare duminica de vara- nu-i asa ca Parisul e-un oras tare de treaba?

Calin-Chinaski

Un autor pe care l-am descoperit anul asta se cheama Charles Bukowski. Eram plictisit, n-aveam chef de niciuna din cele 20-30 de carti care asteptau deja de ceva vreme sa fie citite asa ca am luat una de la Carturesti, ca parca imi zisese mie o colega ceva despre nenea asta. Cartea se numea “Femei” si mi-a placut foare mult, desi la prima vedere s-ar spune ca este o simpla enumerare de f..aiuri ale unui poet alcoolic, care descopera succesul –rezonabil- financiar si pe cel –urias- la femei. E o carte care te face sa te gandesti, care te face sa razi, care te excita. Am citit imediat apoi „Posta” si o Antologie de poezie erotica, obscena insa in primul rand prin pretul excesiv.

„Factotum”, ultima carte pe care tocmai am citit-o, a fost foarte greu de gasit; aparuse acum vreo 4 sau 5 ani si pana de curand fusese la reducere, motiv pentru care s-a epuizat. Am cautat-o in toate librariile din Bucuresti, Brasov si Ploiesti, am comandat-o pe toate site-urile care pretindeau ca o au dar care ulterior reveneau cu precizarea ca de fapt, stiti.. nu se mai gaseste.. Salvarea a venit in cele din urma de nu-stiu-unde din Satu Mare, iar cartea ajungea prin posta la mine pe birou cand eu ma aflam la Paris-inca un motiv sa zambesc la intoarcere.

Daca in primul roman de care ziceam, personajul principal sare din... femeie-n femeie, in „Factotum” sunt urmarite salturile aceluiasi personaj, Henry Chinaski, din slujba-n slujba-fara ca asta sa insemne ca acum are o viata amoroasa prea stabila. Se tot perinda prin orase – L.A, N.Y, Philadelphia, Miami, New Orleans- si are tot soiul de munci: lipeste afise-n vagoane de metrou, lucreaza-ntr-un magazin de biciclete, impacheteaza corpuri de iluminat, e om de serviciu (desi el viza un post de reporter) la Times, munceste intr-o fabrica de biscuiti pentru caini.. Nu sta nicaieri mai mult de cateva zile si toti banii si-i arunca pe bautura si pariuri la curse.

Si totusi e ceva in cartea asta care te face sa-l invidiezi pe omul asta. Are un mod de a privi lucrurile care-i ofera libertatea de care multi dintre noi ducem lipsa. Conteaza si sistemul american, ce-i drept.

Am fost in State acum trei ani cu Work and Travel si mi-a placut foarte mult ca la nivelul asta, la care nu-ti trebuia vreo calificare, aveai multe altenative si era usor sa te angajezi-pur si simplu intrai, completai un formular si discutai cu managerul. Singurele motive pentru care eu n-am fost angajat era faptul ca puteam ramane in State doar pe o perioada limitata. Asa se face ca n-am fost angajat la Dunkin Donuts, Wall-Mart, o patiserie si un restaurant cu specific marinaresc; mi-ar fi placut sa lucrez la Posta, unde aveau salarii mari, dar trebuia sa fii cetatean american sau sa ai nu stiu ce tip de viza pentru asta; am aplicat on-line pentru un job la o farmacie, gandindu-ma ca studiile mele mi-ar fi de folos, dar n-am obtinut scorul de care aveam nevoie.

Primul job pe care-as fi putut sa-l am era ca pizza delivery boy la un restaurant numit EBA- puteai scoate multi bani din bacsisuri, dar mie nu mi-ar fi placut sa vin atat de mult in contact cu oamenii si in plus, desi conduceam bine, nu stiam zona; asa ca am renuntat, dar alti romani au luat jobul ala si s-au descurcat bine. Am lucrat cam vreo luna la o firma care infrumuseta proprietatile oamenilor cu stare din acea parte a statului New Hampshire care se invecina cu Vermontul: taiau sau plantau copaci, carau bolovani, etc..Eu taiam iarba, folosindu-ma de genul de aparate folosite acum si la noi prin parcuri; era o munca bine platita, dar foarte solicitanta fizic si murdara -te umpleai de iarba tocata din cap pana-n picioare.

Am mai lucrat vreo doua saptamani intr-un depozit de incaltaminte si articole sportive; treaba mea era sa caut diversele obiecte de pe o comanda si sa le adun pe toate laolalta-trebuia un anumit produs, o anumita culoare, o anumita marime.. era o treaba monotona, dar te puteai obisnui; din momentul insa in care mi-a expirat viza, n-au mai putut sa ma tina, pentru ca mai avusesera probleme cu niste imigranti inaintea mea.

Cel mai mult insa am lucrat intr-un fast-food, unul din restaurantele lantului Wendy’s, unde lucram in tura de noapte si faceam de toate: prajeam cartofii, faceam sand-wichuri, lucram la grill, iar la inchiderea programului pregateam restaurantul pentru a doua zi-duceam gunoiul, spalam vasele, curatam fiecare aparat..Terminam noaptea pe la 1 sau 2, dar imi faceam treaba bine si eram apreciat-daca n-as fi fost limitat de viza, as fi ajuns sef de tura; era o munca mica, neimportanta si fara pretentii, dar nu m-a deranjat niciodata, nici atunci, nici acum, retrospectiv. Castigam in fiecare saptamana 330 de dolari, ceea ce atunci insemna in lei vreo 10 milioane, deci cam 40 de milioane pe luna, in conditiile in care viata era mai ieftina decat la noi.

Acum sunt in Romania, intr-un oras inghesuit si urat, sunt mare absolvent de facultate insa castig de doua ori mai putin si-mi urasc slujba, dar n-am ce sa fac. Atunci imi petreceam cea mai mare parte a timpului visand, plimbandu-ma prin campusul colegiului Dartmouth si facandu-mi toate placerile, absorbind atmosfera vie, vesela si curata din jurul meu, cu zambetul pe buze. Niciodata n-am fost mai fericit.

un domn

Nu stiu cat de serios ar trebui privita moartea. Alternez tot timpul intre doua stari; una mai cinica- moartea cuiva, a oricui, este un eveniment minor, de trecut cu vederea, intr-o lume atat de mare, cu miliarde de oameni, cu uragane, foamete, cutremure si razboaie..ce inseamna un om? si o a doua –moartea oricui trebuie strigata, urlata, plansa in hohote, trebuie sa te sui pe cel mai inalt varf si sa zbieri din fundul trairii pe care tu o mai ai inca in tine: S-a stins un om!....”Moartea fiecarui om ma imputineaza si pe mine, caci eu sunt parte a Umanitatii...”

Ma intorceam adineauri acasa si vedeam la o trecere de pietoni pe cei care-nvata acum in fostul meu liceu.. Fiecare generatie are parca datoria sa fie dezamagita de cea care-i urmeaza, dar eu chiar cred ca in ΄89 s-a produs o ruptura si ca eu seman mai mult cu parintii si bunicii mei decat seman cu liceenii de acum.. Ma intorceam acasa cu un nod mare in gat, la radio la Realitatea auzeam aplauzele de adio de la TNB si ma intrebam: copiii astia dupa moartea cui se vor simti sfasiati? a lui Papadopol? a lui Bordeianu? a Andreei Marin? a lui Guta?

Cateva luni am tot amanat sa merg sa-l vad pe Iordache la „Alex si Morris”- n-am gasit timp; o sa-l vad in stagiunea urmatoare, imi ziceam..dar Iordache nu mai prinde nicio stagiune.. Mitica Popescu, partenerul sau din spectacol, il veghea inlacrimat azi in foaier la TNB- asta le-a fost ultima reprezentatie impreuna.. Credem ca stim sa vorbim teribil de bine cand moare cineva: „nu pot vorbi despre el la trecut”, „el continua sa traiasca in noi”, „lumea e mai saraca”, clisee pe care le rostim fara sa mai gandim. Eu pot sa spun ca de mult n-am mai fost atat de daramat si n-am mai plans atat; si ca-mi pare tare, tare rau, ca n-o sa-l mai stiu pe Stefan Iordache pe undeva, oriunde-ar fi vrut el, dar printre noi.

Mai tineti minte?

Primul meu 15 septembrie s-a petrecut acum douazeci de ani; abia azi mi-am dat seama si realitatea asta m-a cutremurat un pic. A fost o zi mai importanta decat pentru alti copii, pentru ca eu nu fusesem la gradinita. Eram la Ploiesti si tin minte ca-n dimineata aia am plecat impreuna cu fratele meu care trecea in clasa a doua spre Scoala Generala numarul opt; fiecare aveam in mana un buchet de gladiole pentru doamnele invatatoare. Nu tin minte foarte multe din ziua aia; nu mai stiu daca am mers pe jos sau cu masina pana acolo, dar stiu sigur ca mama a fost cu mine pana cand am intrat in cladire. In ultimul moment si-a adus aminte sa-mi spuna sa nu uit ca numele meu de familie e Calin (era prima oara cand auzeam asta) si sa nu cumva sa zic ca ma cheama Mihaita (cum mi se spunea in casa) , ci Mihail. Au fost mult prea multe informatii pentru mine, asa ca partea cu Mihail am uitat-o, reusind astfel sa ma fac de ras din prima zi. Mai tin minte ca doamna Vaduva, invatatoarea, ne-a spus ce carti si caiete ar trebui sa ne pregatim pentru fiecare materie iar eu, ingrijorat de faptul ca nu putusem sa le retin pe toate, am mers la catedra la sfarsit si am rugat-o sa mi le mai spuna o data, ca sa-mi fac o lista. La iesirea din clasa ma astepta sora mea, care era intr-a opta in aceeasi scoala si era un soi de vedeta pe-acolo.

Si au trecut unsprezece ani. Primii doi la Ploiesti, dupa care ne-am mutat in ΄90 in Bucuresti. Premii am luat doar pana-ntr-a opta; intr-a cincea am avut nota scazuta la purtare, motiv si acum de regrete din partea fostei mele diriginte- pronuntasem cuvantul „lesbiana”. A venit si liceul si atunci au inceput experimentele cu sistemul de invatamant: s-a schimbat modalitatea de admitere la liceu (din fericire eu am dat-o pe stil vechi), in ultimii doi ani trimestrele s-au transformat in semestre, tezele au devenit mai putin importante. Tot vreo doi ani inceputul scolii a fost amanat din cauza epidemiilor inchipuite de meningita. Si cred ca am apucat si inceputul scolii la 1 septembrie, cum era in Republica Moldova, dar aia a fost o treaba variabila, pe care nu mai stiu nici cand, nici de cate ori am prins-o.

Asa ca nu mai stiu sigur in ce zi am auzit pentru ultima oara primul clopotel, pe 1 sau pe 15 septembrie, acum noua ani. Nu mai tin minte mare lucru din ziua aia si de fapt nu mai retin mare lucru din toata clasa a 12-a, cand in fine mi-am dat si eu in petec si am inceput sa chiulesc pe rupte si sa nu-mi mai pese de teme.

Dar tin minte ca-n ziua de deschidere a ultimului meu an scolar, m-am trezit mai devreme, am mers la floraria din piata si am luat cate o frezie alba pentru prietenele mele de atunci (cu baietii intotdeauna m-am inteles mai prost)- Irina, Andreea si Laura. Eram la sfarsit de mileniu, gladiolele se demodasera, aveam 18 ani iar diriginta nu ma mai impresiona.