Supa mica vs. micul mare

Aseara am mers cu Valentina la doua evenimente foarte diferite ca si continut, locatie, afluenta si rezultat.

In primul rand, la Tuborg Green Fest, in Parcul Izvor. Cap de afis erau Guano Apes, de care eu unul uitasem ca exista; insa inafara unei melodii si a solistei relativ atragatoare care stiu ca obisnuia sa alterneze cantatul cu urlatul din rarunchi, nu m-au interesat niciodata-deci nu pentru ei veneam, ci pentru Zdob si Zdub. Ei trebuiau sa intre la ora 19, noi am parcat undeva in spatele Primariei Bucurestiului pe la 19.15; de la distanta ii auzeam deja cantand cum ii stim, energici pe ritm de etno-rock. Pana am ajuns in Parc, pana ne-am orientat, pana am trecut de filtrul de securitate si ne-am gasit un loc in tarc la marginea multimii de oameni, era cam 19.30, iar la 19.40 au terminat-niciun bis, doar la revedere. In rest, privelistea obisnuita-mese de lemn, bere, mici si fum gros, la care s-a adaugat mult praf, acelasi de la concertul Madonnei; una peste alta, privind smocurile rare de iarba moarta, chiar nu-ntelegeam de ce i-o fi zicand „Green Fest”.

Am plecat fara regrete si am luat-o spre Parcul Tineretului. Aici se desfasura o chestie numita Urban Soup Night, despre care am aflat intamplator vineri-seara, de pe niste afise mititele din oras; era o actiune de strangere de fonduri pentru Spitalul de copii Grigore Alexandrescu, la schimb cu supa facuta la fata locului si sesiuni de dans irlandez. Chiar cand ajungeam noi si ne faceam micile donatii, prima serie de supa se termina; asta ne-a dat ocazia sa privim in jurul nostru: oamenii veniti pentru ocazia asta erau in mare parte tineri, bloggeri (aveau adresele imprimate pe tricouri), iar multi dintre ei se aveau atat de bine cu organizatorii incat cel mai probabil le erau prieteni-promovarea n-a fost suficienta ca sa atraga prea multi dinafara cercului, n-a existat un partener media puternic si probabil nici suprapunerea cu festivalul berii n-a ajutat.

Se faceau pregatiri pentru venirea dansatorilor. Bucatarii zumzaiau pe langa trei aragaze electrice, pe care se pregateau, in oale mari, trei feluri de supa: minestrone, thailandeza si de ceapa; tocau si marunteau legume pe care le adaugau din timp in timp in oale. Am remarcat cu bucurie ca degustarea o faceau de fiecare data cu linguri de unica folosinta, iar la fiecare ridicare a capacului, narile noastre frematau de placere si nerabdare.

Au aparut si dansatorii, doi baieti si vreo sapte fete care topaiau cu spatele drept, picioarele-ndracite si zambete frumoase pe feţe; dansau in perechi, se desparteau, se reuneau, pe ritmul muzicii irlandeze deopotriva melancolica si jucausa. Mai apareau si incurcaturi, alunecari sau dezechilibrari, dar mie astea mi-au sporit si mai mult admiratia; aplauzele au fost meritate. Intr-o pauza s-a auzit in fine anuntul bucatarului : „avem supăăă!”. Ne-am orientat catre supa de ceapa si cea thailandeza, pe care le-am primit aburinde in boluri branduite de polistiren. A urmat un sfert de ora de absoluta incantare; supele erau gustoase si aromate, mangaiau limba, gadilau cerul gurii si incalzeau stomacul-rareori mi-am insotit cina de atatea exclamatii entuziaste. Nu e deci de mirare ca pentru ultima portie de minestrone a serii bucatarul-sef a organizat o licitatie cu strigare, dezlantuind o confruntare acerba castigata de cel mai exaltat dintre gurmanzi, care a oferit 100 de lei noi-felicitari, rasete, aplauze. La final ne-am mai luat o portie generoasa de dans irlandez usor si vesel si ne-am retras multumiti spre casa.

Cu toate cele cateva balbaieli organizatorice, acest eveniment micut a pornit din sufletele catorva si asta l-a facut reusit, in ciuda bugetului cu siguranta redus si a expunerii aproape inexistente. A fost o ocazie -cum eu nu prea am mai cunoscut pana acum- de a reuni generozitatea, dansul, voia buna si mancarea gustoasa. Si uite cum, cel putin pentru doi tineri bucuresteni indragostiti, in aceasta seara de sambata, mai tare decat marele concert cu sprijin corporatist a fost un eveniment mic si intim ca un foc de tabara.

Plimbarea

Seara pe la ora 19 ies pe afara, sa ma racoresc; o iau spre centru.

Pe Viitorului se schimba linia de tramvai; de cateva luni tot la asta lucreaza, iar acum au ajuns in intersectia Viitorului cu Dacia si cu Vasile Lascar; in locul trecerii de pietoni se-ntinde, dintr-o parte-n alta, transeea, iar frontul de lucru proemina in carosabil, in Bd. Dacia. Pietonul are deci doua variante- coboara in sant si face un adevarat traseu de escalada urbana sau merge pe strada, cu masinile trecand in viteza pe langa el.

Ceva mai incolo, aproape de intersectia bulevardului cu Strada Icoanei, sunt lucrari la utilitati in trotuar; aici s-au preocupat de bunastarea pedestrului, au pus niste scanduri deasupra haurilor; numai ca primul pas te convinge ca daca vrei sa ramai cu picioarele intregi, renunti la podul improvizat si te muti in strada; soferilor nu le pasa si trec milimetric pe langa tine.

Buna dispozitie mi-e deja umbrita, iar muzica iPod-ului nu face fata galagiei din trafic; imi schimb traseul si o iau pe Icoanei, aici e liniste, aici e normalitate- zic eu; trec pe langa cladirea veche a Inspectoratului Scolar- o casa boiereasca, impunatoare..dar vai, treptele de la intrare sunt proaspat invelite-n faianta portocalie cu picatele albastre; suntem tot in faza exteriorului cu aspect de interior de closet..Scutur din cap si merg mai departe. Putin inainte si vis-à-vis de Biserica Icoanei, la intersectia cu Aurel Vlaicu, e santier- au fost daramate doua case vechi si or sa puna in loc apartamente sau birouri, orice, numai sa fie inalt, urat, fara stil si fara nicio legatura cu zona. Santierul incipient este ingradit “frumos”, cu tabla ondulata, ce mai, ca la carte, numai ca gardul se intinde pana aproape de capatul trotuarului; drumul e in curba si cu siguranta soferul care baga tare pe o straduta neaglomerata o sa ma vada abia cand ma va lua pe capota, dar n-am optiuni, imi fac cruce si o iau din nou pe carosabil.

Dupa vreo ora jumate prin librariile din centru o iau spre casa, pe stradute. Din Lahovari ma indrept spre Parcul Ioanid pe Eremia Grigorescu; de la jumatate incolo- santier; se "reface infrastructura rutiera", dupa cum scrie pe panoul luminat de becul slab al unui stalp; e ultimul lucru pe care-l mai vad clar, fiindca urmeaza bezna- pai daca de-aici incolo nu mai e strada, de ce s-o luminezi, n-ar fi asta risipa banului public?; pe jumatate din lungimea santierului au fost generosi si au pastrat trotuarul, dar dupa aia gata cu boieria, cobori in pamant si pietris, cu simturile ascutite ca doar nu e lumina-noroc doar cu luna plina..

Mai fac un ocol pe la Mega sa-mi iau 3 in 1, suc si Raid anti-molii si ma-ntorc spre casa, pe Eminescu; langa statia de salvare, la iesirea dintr-o curba, imbecilul de la firma de paza a unui santier care ne-a acoperit pentru totdeauna cerul si-a lasat masina cu totul pe trotuar; si trebuie sa ocolesc prin strada, la iesirea din curba, stiind cat de tare se circula pe aici, ca doar e drum intins, e sens unic iar viata e o cursa.

Infrastructura-i la pamant, somajul e-n floare, deci sa fim bucurosi ca-n Bucuresti se lucreaza, cum-necum. Noi muncim, nu gandim; sau pur si simplu, nu ne pasa.

Una peste alta, a fost o plimbare reusita- am ajuns viu acasa.

Pretul normalitatii

Desi cautand in Larousse aflu ca este cea mai populata capitala scandinava, Stockholm nu este de fapt un oras mare- cu siguranta nu se compara nici ca suprafata, nici ca numar de locuitori, cu Bucurestiul; privind pe poza -facuta probabil dintr-un balon- unei carti postale pot sa identific multe obiective si o mare parte din traseul pe care l-am facut, pe jos sau cu bicicleta, cateva zile la rand prin centrul orasului. Dar asa mic cum este, m-a cucerit din prima clipa si cred ca va continua multa vreme sa-mi picure in suflet reverie si fascinatie.

Inca de cand avionul coboara spre pista de aterizare, descoperi cu ochii tai ceea ce citisesi deja, dar poate ti-era greu sa crezi: orasul este inconjurat de ape, insule si paduri. El insusi este asezat la intalnirea Marii Baltice cu Lacul Malaren, impartit intre continent si circa 14 insule de diferite marimi, iar padurile din imprejurimi se continua in oras cu o multime de parcuri pline de verdeata, mici si presarate cu generozitate prin centru sau mari si intinse, catre periferie; este, cred eu, cel mai verde oras pe care l-am vazut pana acum. In marele parc Haga, aflat la extremitatea nordica, la malul lacului linistit se inghesuie stufarisul, iar peluzele mari si valurite sunt marginite sau intrerupte de palcuri de copaci. Grupuri de copii sunt prinsi in tot soiul de jocuri, cupluri tinere stau pe iarba cu cosul de picnic in fata sau cu vreo carte in mana; altii stau la vreo masuta din preajma unei mici si vechi cafenele ca o casuta verde din lemn, gustand dintr-o cafea si din aerul proaspat si tacut; varstnicii se plimba incet pe alei, iar pe langa ei trec in viteza tinerii joggeri sau biciclisti- e usor sa fii in forma intr-un oras care ramane viu in loc sa se ingroape in ciment. Aerul din Stockholm, purificat de copaci si imbogatit de ape, este gustos si curat- contururile sunt nete si distantele par mai mici; municipalitatea este mandra de curatenia apelor si incurajeaza pescuitul, pentru care nu-i nevoie de niciun permis; trecand pe vreun pod de pe o insula pe alta, puteai vedea plutind pe apa grupuri de nuferi infloriti.

Grija pentru mediu o vezi la tot pasul, de la curatenia de pe strada si reciclarea selectiva a gunoiului din restaurante sau camera de hotel, pana la autobuzele pe baza de etanol. In cursul unei plimbari de seara cu vaporasul poti constata numarul foarte mare de ambarcatiuni ancorate si aflam ca numarul aproximativ al acestora in Stockholm este de un milion; nu m-ar mira sa fie mai numeroase decat masinile, pentru ca traficul este destul de redus si linistit- nu prea auzi claxoane si cu atat mai putin vociferari sau injuraturi. E foarte incurajat in schimb mersul pe bicicleta; cineva venit din Bucuresti poate fi surprins de faptul ca benzile pentru biciclete se gasesc peste tot, ca nu sunt luate drept loc de parcare de soferi, ca nu-s incalcate de pietoni -care au in schimb trotuare generoase- si-s corect folosite de biciclisti, care respecta sensurile; sa inchiriezi o bicicleta este ieftin, simplu si eficient, iar s-o folosesti este o placere- nu te agaseaza soferii, nu exista caini care sa te-alerge, iar in intersectii trotuarele au rampe pe care le folosesc deopotriva cei in scaun cu rotile, biciclistii si mamicile cu caruturi. Nimic nu este mai revigorant decat sa pedalezi pe malul apei, cu aerul proaspat vajaind pe langa tine si privind printre catarge in departare, la turnurile orasului, in asfintitul soarelui- esti cuprins de o bucurie parca mai mare decat tine si nu-ti vine sa crezi ca viata poate fi atat de frumoasa.

Stockholmul din acest an este, la fel ca si Parisul vizitat anul trecut pe vremea asta, capitala tarii care detine presedintia Uniunii Europene. Insa in timp ce acest lucru era prilej de mare fala si aroganta pentru Sarkozy & co. si era anuntat lumii cu mandrie tocmai pe Turnul Eiffel, pe care erau fixate stelele Uniunii, in Suedia nu aflai de aceasta mare onoare decat de pe un banner intins destul de discret intr-un colt al cladirii Parlamentului; asa este Stockholm- un oras linistit desi foarte atragator, cuviincios desi mandru de trecutul sau plin de glorie. Fie ca-l parcurgi pe jos, pe bicicleta sau cu vaporul -pentru curajosi mai exista balonul cu aer cald-, constati ca orasul impleteste vechiul cu noul- pe maluri vezi si vechile casute din lemn inconjurate de gradini de legume, si blocuri noi de apartamente, in zona centrala gasesti si cladiri medievale, si magazine, teatre sau ansambluri de birouri moderne, iar in parcuri, langa statuia inverzita de timp a unui rege, intalnesti tonete si cafenele de data recenta. Noul Stockholm nu se ridica distrugandu-l pe cel vechi, ci completandu-l, iar rezultatul este frumos tocmai fiindca poti trece in revista cateva sute de ani de evolutie logica si armonioasa; pentru noi din pacate pare prea tarziu sa mai invatam lectia asta.

Desi orasul are multe puncte de atractie si destule exponate foarte valoroase, masurile de securitate sunt fie inexistente, fie extrem de discrete- nu esti perchezitionat sau trecut prin detectoare de metal la tot pasul, nu vezi patrule oriunde te-ai intoarce, cum se intampla de pilda in Franta (de State n-are rost sa aduc vorba). Fie ca asta se datoreaza naivitatii unei tari nelovite de terorism sau unei filozofii mai profunde, rezultatul este ca te simti la fel de liber in camera de hotel, in parc sau in resedinta familiei regale.

Ca tot am atins subiectul muzee, cele mai interesante mi-au parut Muzeul Vasa, dedicat corabiei cu acest nume, veche de vreo 380 de ani si recuperata intreaga de pe fundul Balticii prin anii '60, Palatul de la Drottningholm, un fel de Versailles mic si cochet, Muzeul Nobel din Orasul Vechi si Skansen-primul Muzeu al Satului in aer liber. Mai toate muzeele au zilnic excelente tururi ghidate in engleza si iti pun la dispozitie scaune pliante pe care le poti lua dupa tine in drumul tau prin galerii ca sa te asezi cand obosesti, lucru pe care eu l-am vazut aici pentru prima data.

Desi te abordeaza in limba lor materna si au meniuri imposibil de citit pentru ca de multe ori nu sunt traduse, suedezii vorbesc foarte bine engleza, de la pusti si pana la batranii ridati si fara dinti in gura. Iar tinerii lor, si barbati, si femei, sunt intr-adevar frumosi; am ajuns sa inteleg si eu nostalgia dupa suedezele de pe litoralul nostru- sunt inalte, atletice, cu parul de un blond frumos, natural, cu tenul luminos si dintii ingrijiti, sunt vesele si pline de incredere. Ma intreb doar ce au cautat vreodata pe la noi..

Doar preturile ar putea fi un motiv de intristare la Stockholm; orasul este intr-adevar scump si cel mai bine este sa renunti sa mai faci in gand transformari din coroane in lei sau euro, fiindca ajungi sa nu-ti mai cumperi nimic. In aproape sapte zile la Stockholm am cheltuit cat in zece la Paris. Insa daca stau sa ma gandesc bine, daca asta e pretul unei saptamani in care te simti mai liber, mai tanar, mai sanatos si mai fericit decat oriunde altundeva, atunci merita. Pacat doar ca la noi acasa asa ceva nu poti nici macar sa cumperi.

De la bal la spital

Retrospectiv privind, ar fi trebuit sa ma astept la asta. Acolo cerul era senin si soarele stralucitor, numai ca la umbra era destul de racoare. Te inselau insa marea stralucitoare si localnicii care umblau in pantaloni scurti si tricouri fara maneca-la ei 24 de grade o fi insemnand canicula. Umbland pe jos prin muzee, parcuri vesele si stradute vechi, ma udam mult pe spate si simteam racoarea, dar cand imi puneam hanoracul imi era prea cald. Iar cand imi dadeam drumul pe bicicleta in jos la vale, aerul racoros imi vajaia in urechi. M-a batut vantul de seara cand stateam undeva sus, cu insulele si lacurile orasului intinzandu-se luminoase la picioarele mele cat vedeam cu ochii. Si pe puntea vasului care ne ducea undeva in afara orasului, m-am lasat furat de paduri, de valuri, de barci si casute de lemn, iar curentul a facut ce-a vrut cu mine.

Azi-noapte m-am intors din Stockholm si sunt racit cobza: am urechile-nfundate, capul mi-e amortit iar nasul decojit de atata suflat. Dar vin dupa una din cele mai frumoase saptamani din viata mea. Stau cu termometrul in gura, dar plesnesc de fericire.