Iuda cel bun

Vineri am preluat o haioasă ştire englezească despre o echipă din primă ligă spaniolă care apelează la rugăciunile preoţilor pentru a ieşi din zona retrogradării. Cercetările pe care le-am întreprins pentru a face din ştire mai mult decât o simplă traducere mi-au produs o revelaţie de natură...teologică.

Dotat cu cunoştinţele rudimentare de religie din gimnaziu şi netrecut pe la biserică, am fost surprins să aflu că printre sfinţii creştini se numără şi un anume...Iuda. Nu-i însă vorba de un caz de reabilitare ca cele de care au avut parte oameni condamnaţi de comunişti; nu, aici e vorba pur şi simplu de un alt Iuda. Acest Iuda a fost fiul lui Iosif, viitorul soţ al Mariei, ceea ce face din el un soi de frate vitreg al lui Iisus; de aceea titulatura completă este ceva de genul „Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului”. Şi Iuda acesta are, ca orice sfânt, o fişă a postului, un talent special. El de pildă păzeşte câmpurile de fulgere şi grindină (nu v-aţi fi gândit că se ocupă cineva şi de asta, nu?) şi, mai mult, este mijlocitor în cauzele disperate (de-asta se şi roagă la el cei de la Deportivo la Coruna)- părerea mea-i că-n România sfântul ăsta ar merita o atenţie deosebită.

La noi însă, nu am auzit de nimeni care să poarte numele ăsta. Fiindcă aşa cum se întâmplă şi în lumea modernă, şi-n timpurile biblice răul i-a luat mediatic faţa binelui, iar noi mai ştim doar de Iuda trădătorul; serios acuma, dacă aţi fi avut la şcoală un coleg Iuda Popescu, nu-i aşa că l-aţi fi chinuit în ultimul hal?

Şi totuşi, în alte ţări, cu alte limbi, oamenii au rezolvat cum se cuvine această problemă. În engleză, ca să nu existe confuzii, lui Iuda cel rău i se spune Judas, iar lui Iuda cel bun i se spune Jude, un nume absolut respectabil- nu cred să fi râs cineva la grădiniţă de numele lui Jude Law. Şi nici nu cred să se fi scandalizat cineva când Beatleşii repetau de zeci de ori într-un cântec formula „Hei, Iuda”.

Vremuri

Când eram mic şi părinţii m-au pus să învăţ numărul de telefon de acasă şi adresa unde locuiesc, credeam că Strada Toamnei era doar suta de metri de drum umbrit, un pic frânt la jumătate, dintre Eminescu şi Dacia. Lungimea s-a dovedit numai bună pentru atunci când, împreună cu băieţii de pe stradă, am organizat şi noi nişte Jocuri ca cele de la Barcelona. Desigur că trotuarul plin de hopuri de la rădăcinile copacilor bătrâni a complicat întrecerea de sprint, dar eu am abandonat, printre primii fiind, doar din cauza Ritei, un câine negru şi rău care a ţâşnit spre noi din grădina mare a caselor vechi de la colţul străzii. Mi-am luat însă revanşa la turneul de badminton, pe care l-am ţinut în mijlocul drumului- pe piatra cubică auzeai de la o poştă maşinile, care oricum treceau foarte rar.

Nici parcate pe trotuar nu erau prea multe maşini. Singura prezenţă constantă era Trabantul nemişcat cu anii al vecinului de vizavi; de fapt, bănuiam doar după formă că sub husa întărită de mizeria strânsă cu anii se afla un Trabant, care nu mai servea decât drept camuflaj la jocurile noastre de-a v-aţi ascunselea.

După câţiva ani am constatat că tot Toamnei îi zicea la stradă şi după ce trece de Eminescu, într-o parte şi de Dacia, în cealaltă- lumea mea se lărgise deja. Ba mai mult, în drum spre şcoală am descoperit că prin zonă mai există şi o stradă a Verii, şi una a Iernii, dar când i-am întrebat pe ai mei, mi-au spus că Primăverii e cu totul altundeva.

De-atunci timpul a trecut şi tot trece. Trabantul a dispărut, iar la fiecare poartă a răsărit cel puţin câte-o maşină. Rita a murit demult şi buldozerele i-au ras domeniul de la colţul străzii, pe care acum cresc bălării şi se strâng gunoaie. Din copaci au rămas doar rădăcinile şi hopurile din trotuar, iar maşinile zburdă pe asfaltul de curând turnat. În doi ani va fi iarăşi o Olimpiadă; dar n-are nici cine, nici unde să se mai joace.

Revelaţii

Despre presa sportivă n-avusesem în trecut o impresie prea grozavă. Nemulţumirile mele sunt aceleaşi cu ale tuturor: fotbalizare şi tabloidizare. Presa sportivă s-a degradat aşa cum a făcut-o însuşi sportul din România. Nu poţi să ai presa din Franţa sau Spania când sportul nu-i la nivelul celui de acolo.

Eu am ajuns în domeniul ăsta dintr-o întâmplare: simţeam că mă chinuie talentul şi singura competiţie în care m-am putut înscrie cu o creaţie cu pretenţii literare a fost la acea oră Premiile „Ioan Chirilă”. Premiul câştigat acolo a făcut ca într-un târziu, cu sprijinul lui Dorin Chioţea, să ajung în Redacţia Sport de la "Adevărul", chit că pe post de a 27-a (fără exagerare) roată la căruţă. Realizările mele odată nimerit aici sunt mai degrabă modeste: nu prea multe articole pe print şi cam prea multe pe on-line, unde nu am nici subiecte, nici audienţă.

De curând însă mi-am dat seama că timpul petrecut până acum acolo, chiar fără plată şi fără perspective, nu e chiar degeaba. Fiindcă scriind despre Campionatul Mondial am aflat mai multe despre Nelson Mandela, iar dând o ştire despre Tiger Woods am înţeles mai bine cum se joacă golful; pentru că în căutarea unui subiect am auzit de un ciclist francez care acum 20 de ani a pierdut Turul Franţei la 8 secunde, în etapa finală, cea formală de pe Champs-Elysees; fiindcă am descoperit care-i cea mai veche echipă de fotbal din lume şi am aflat că în Anglia există un stadion ecologic de fotbal; şi fiindcă astăzi, documentându-mă pentru un articol, am descoperit că în Formula 1 au concurat şi femei. Încet-încet, privind din interior, părerea despre presa sportivă mi s-a nuanţat.

Lunile astea nu mi-or umple buzunarele şi nu mi-or oferi certitudini, dar îmi lărgesc un pic orizonturile. Poate cândva o să conteze şi asta.

Dilema

La prânz, la ducere, merg relaxat spre staţia de la Viitorului. Cu 20 de metri înainte de destinaţie, văd tramvaiul pornind. Dacă mă grăbeam un pic, l-aş fi prins.

Seara, la întoarcere, mă hotărăsc să alerg către staţia Fabrica de Glucoză. Când dau colţul, tramvaiul tocmai pleca. Dacă mergeam liniştit, nici n-aş fi aflat că l-am ratat de puţin.

Poate că-i filozofie ieftină, dar aşa-i şi-n viaţă: nu ştii dacă-i mai bine să te grăbeşti, sau s-o iei uşor.