Revelaţii

Despre presa sportivă n-avusesem în trecut o impresie prea grozavă. Nemulţumirile mele sunt aceleaşi cu ale tuturor: fotbalizare şi tabloidizare. Presa sportivă s-a degradat aşa cum a făcut-o însuşi sportul din România. Nu poţi să ai presa din Franţa sau Spania când sportul nu-i la nivelul celui de acolo.

Eu am ajuns în domeniul ăsta dintr-o întâmplare: simţeam că mă chinuie talentul şi singura competiţie în care m-am putut înscrie cu o creaţie cu pretenţii literare a fost la acea oră Premiile „Ioan Chirilă”. Premiul câştigat acolo a făcut ca într-un târziu, cu sprijinul lui Dorin Chioţea, să ajung în Redacţia Sport de la "Adevărul", chit că pe post de a 27-a (fără exagerare) roată la căruţă. Realizările mele odată nimerit aici sunt mai degrabă modeste: nu prea multe articole pe print şi cam prea multe pe on-line, unde nu am nici subiecte, nici audienţă.

De curând însă mi-am dat seama că timpul petrecut până acum acolo, chiar fără plată şi fără perspective, nu e chiar degeaba. Fiindcă scriind despre Campionatul Mondial am aflat mai multe despre Nelson Mandela, iar dând o ştire despre Tiger Woods am înţeles mai bine cum se joacă golful; pentru că în căutarea unui subiect am auzit de un ciclist francez care acum 20 de ani a pierdut Turul Franţei la 8 secunde, în etapa finală, cea formală de pe Champs-Elysees; fiindcă am descoperit care-i cea mai veche echipă de fotbal din lume şi am aflat că în Anglia există un stadion ecologic de fotbal; şi fiindcă astăzi, documentându-mă pentru un articol, am descoperit că în Formula 1 au concurat şi femei. Încet-încet, privind din interior, părerea despre presa sportivă mi s-a nuanţat.

Lunile astea nu mi-or umple buzunarele şi nu mi-or oferi certitudini, dar îmi lărgesc un pic orizonturile. Poate cândva o să conteze şi asta.