Zilele scurte, ploioase şi reci din ultima vreme mi-au reactivat binecunoscuta nostalgie, îndreptând-o de data asta spre Ploieşti, la prima mea casă şi...holul ei de poveste.
Era un hol lung, cu sufrageria la un capăt şi baia la celălalt, din care se deschideau, rând pe rând, bucătăria, camera noastră -a băieţilor- şi, de-o parte şi de alta a băii, dormitorul părinţilor şi camera sorei noastre. Deşi în cei opt ani ploieşteni mă jucam zilnic cu orele în faţa blocului, ieşeam cu ai mei prin parcuri sau pe bulevarde, iar mai târziu am început să merg la şcoală, acum mi se pare că cel mai mult timp l-am petrecut pe holul acela. Pe hol stăteam, alături de frati-miu, pe oliţele aliniate la perete lânga baie şi tot acolo, seara, când venea de la muncă, tata mergea în patru labe, cu noi în cârcă, pe mocheta albastră cu dungi albe. Cea mai veche amintire pe care o pot plasa în timp are legătură tot cu holul- veneam tiptil, pe lângă perete şi-mi strecurasem capul pe uşa bucătăriei, iar mama, care lucra la un tort, s-a întors către mine şi mi-a zis: „E pentru tine, astăzi faci trei ani!”. Pe frigiderul din dreapta intrării în sufragerie, eu şi frati-miu aveam fiecare câte o puşculiţă în formă de moară, care-şi învârtea roata când băgai o monedă- cum să nu-ţi facă plăcere să pui bani deoparte?- , iar în şifonierul de vizavi de camera noastră ne ascundeam când făceam vreo boacănă. În clanţa uşii de la bucătărie mi-am spart –a doua oară- capul, iar pe uşa de la baie făceam, seara, proiecţii de diafilme cu „Scufiţa roşie”, „Turtiţa” şi „Martinel”.
Am văzut ultima oară holul ăla în 1990, când m-am mutat la Bucureşti, în casă cu grădină şi vestibul înghesuit la intrare. Deschid de câteva ori pe an frigiderul care acum pufăie obosit în garsoniera din Sinaia, zăresc şifonierul care stă demontat într-un colţ al podului, calc pe mocheta întinsă acum în mansardă şi mi-l amintesc, mare şi misterios cum îmi părea pe când eram mic şi neştiutor.
Ameţesc puţin la gândul că am deja amintiri mai vechi de douăzeci de ani. Vor mai trece poate de două ori câte douăzeci...şi gata. Dar dacă avem un suflet, iar după moarte sufletele dau câte-o raită prin locurile preferate din timpul vieţii, eu îmi cunosc de pe-acum prima destinaţie.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu