Nostra culpa

Intenţia de vot şi încrederea în persoanele publice se modifică de la o lună la alta, dar un lucru rămâne neschimbat în sondajele ultimilor ani: convingerea noastră că ţara merge într-o direcţie greşită. Cei pe care-i învinuim pentru această situaţie sunt şi ei mereu aceiaşi: preşedintele, guvernul, parlamentul, partidele- cu alte cuvinte, clasa politică. Şi atât.

Românul obişnuit trăieşte cu credinţa că poporul este un rezervor de pricepere şi moralitate absolută, peste care numai ghinionul face să se aştearnă, ca o mâzgă, incompetenţa şi corupţia politicienilor, această specie răsărită de cine-ştie-unde, imună la valorile noastre şi ajunsă pe căi obscure să ne conducă. Desigur însă că toate astea nu-s tocmai adevărate.

Cu doar o mână de conducători ticăloşi la 22 de milioane de cetăţeni virtuoşi, României i-ar fi fost greu să ajungă o ruină. În realitate, problemele noastre sunt rezultatul nu doar al marii puteri a câtorva sus-puşi, ci şi al micii puteri a multor supuşi. Numai că pe cât suntem de vigilenţi cu unii, pe atât suntem de indulgenţi cu ceilalţi. Ne deranjează mizeria sufocantă dar ignorăm cu consecvenţă coşul de gunoi, tânjim după spaţiu verde dar renunţăm entuziast la iarbă şi copaci pentru malluri şi locuri de parcare. Suntem nemulţumiţi de transportul public, dar compostăm biletele doar când apare controlorul, ne plângem că ţara-i în paragină, dar lăsăm faţadele să se scorojească şi frunzele să putrezească-n jgheaburi. Condamnăm corupţia, dar rezolvăm orice problemă cu plicul, ne dezgustă nepotismul, însă ne cultivăm asiduu relaţiile. Ne scandalizează lipsa de autoritate a poliţiştilor pe care îi intimidăm cu orice ocazie, pretindem o justiţie intransigentă după ce tocmai ne-am tocmit cu ea. Ne pensionăm cu boli inventate şi muncim apoi la negru, dar vrem sănătate gratuită şi pensii decente.

Cu mintea stimulată de dezastrul la care şi unii din noi am pus umărul, ne mândrim însă cu măsurile pe care le-am lua în caz că ne-am transforma peste noapte din opincă în vlădică: „Dacă m-ai pune pe mine să conduc...”. Ce uităm însă în timp ce stabilim priorităţi fictive, împărţim bugete inexistente şi elaborăm legi imaginare, este că până să devenim deputaţi, edili sau şefi de stat, suntem parlamentarii cartierelor în care trăim, primarii apartamentelor în care locuim şi preşedinţii vieţilor pe care le ducem. Şi că rareori performanţele în aceste poziţii ne recomandă pentru jilţurile puterii.

Detestaţii noştri politicieni nu sunt de altfel picaţi cu relele lor chiar din cer, ba mai mult, nici n-au fost dintotdeauna politicieni. Sunt şi ei oameni care au trăit cândva printre noi: au mers la aceleaşi şcoli, unde au învăţat aceleaşi lucruri ca şi noi, au locuit în acelaşi fel de apartamente şi au avut de regulă servicii ca şi noi. Iar în sezoanele electorale, tocmai cei cu care ne-am identificat, care au părut mai „de-ai noştri”, care au afişat toate atributele unor „oameni din popor”, au primit de la noi voturi şi poziţii înalte. Ajunşi acolo, aceşti români care defrişează pădurile, neglijează infrastructura, subminează instituţiile, deturnează fondurile şi îşi vând influenţa, n-au făcut altceva decât să replice, la alt nivel, cu alte pârghii şi alte consecinţe, ceea ce făcuseră şi înainte, când erau oameni de rând.

După zeci de ani teribili în care am fost conduşi de comunişti şi democraţi, de tineri şi bătrâni, de intelectuali şi analfabeţi, de specialişti şi habarnişti, a venit timpul să înţelegem că liderii nu pot fi mai buni decât poporul din care se trag. Şi că nu e suficient să-i schimbăm între ei o dată la câţiva ani. Noi toţi trebuie să ne schimbăm.

Tristeţe festivă

Parcă toate au fost mai mici anul acesta la Gala Premiilor „Ioan Chirilă”. Sala părea să fie cam jumătate din cea de anul trecut, ceea ce te impresiona parcă mai mult decât faptul că se afla în centrul oraşului, la Athenee Palace, nu la Phoenicia, ca în 2009. Numărul categoriilor a fost şi acesta în scădere cu una, renunţându-se la cele pentru comentatori radio & TV şi ziaristul anului şi apărând emisiunea TV a anului şi premiul de excelenţă pentru întreaga carieră. Şi premiile propriu-zise au intrat la apă: sumele de bani acordate în trecut la fiecare categorie s-au tot micşorat de-a lungul anilor, până ce au dispărut cu totul; chiar şi plachetele de bronz înmânate câştigătorilor mi-au părut reduse-n dimensiuni faţă de cea pe care-am primit-o eu acum un an; singura dintre plachete care era intenţionat deosebită în trecut, cea oferită sportivului anului, din argint la ediţiile precedente, s-a transformat, discret, într-una tot de bronz. Iar sala a purtat de data aceasta însemnele unui singur sponsor- şi asta de fapt le explică pe toate celelalte.

Cea de-a şasea ediţie a Premiilor „Ioan Chirilă” a fost probabil cea mai apăsătoare dintre toate. Începute somptuos, la Ateneu, cu invitaţi de marcă, programe artistice şi mare atenţie mediatică, ele şi-au pierdut de la an la an tot mai mult din strălucire, vizibilitate şi prestigiu. „Criza”, cuvântul ăsta care după „tranziţie” şi „reformă” şi-a asigurat şi el locul în vocabularul detestat al ultimilor 20 de ani, a cusut rând pe rând buzunarele sponsorilor. Iar la asta s-a adăugat, cred eu, cu perspectiva mea mai îndepărtată decât a organizatorilor, dar mai apropiată decât a neimplicaţilor, o lipsă de idei, de energie şi chiar de voinţă a echipei din spatele Premiilor.

Chiar şi aşa, pentru mine seara de luni, despre care relatez tardiv, a fost una reuşită. M-am bucurat pentru „Replay”, extraordinarul program nocturn de pe TVR 2, care a luat premiul pentru emisiune sportivă; m-am bucurat şi pentru Viorel Moţoc, neaşteptatul editorialist al anului de la Caţavencu; şi m-am simţit special ascultându-l pe octogenarul Radu Cosaşu, recipientul premiului pentru excelenţă, cum citeşte o splendidă scrisoare adresată, la vârsta de 7 ani, editorului revistei „Football”, un anume Camil Petrescu. M-am amuzat de poantele şi giumbuşlucurile făcute lângă mine, în spatele sălii, de Florin Iaru. Şi la sfârşit, am purtat câteva discuţii care sper să dea roade cât de curând. Tocmai pentru că această seară m-a făcut să ţopăi spre casă cu capul vâjâind de bucurie, dar şi fiindcă, dacă voi ajunge vreodată cineva în lumea presei, totul va fi început de la Premiile „Ioan Chirilă”, îmi doresc din tot sufletul ca aceasta să nu fi fost ultima lor ediţie.

Ţopăind printre insule

Am avut marea bucurie să pot scrie pentru suplimentul "Literar şi artistic" al Adevărului un jurnal cultural al celei mai frumoase excursii de până acum, cea de anul trecut, de la Stockholm. Cu mici modificări, articolul de jos îl găsiţi pe site-ul Adevărul sau în suplimentul ziarului de mâine (miercuri):


Vizitatorului crescut într-un oraş din mijlocul câmpiei, cu treceri puţine şi meschine peste un râu încins cu plăci de beton, Stockholm i se înfăţişează ca un mare joc de şotron, ale cărui căsuţe sunt insulele pe care ajungi nu sărind, ci traversând poduri.

14 sunt insulele şi 30 podurile pe care ţi le oferă capitala Suediei pentru acest joc, căruia ajungi să-i acorzi entuziasmul şi atenţia copilului pentru liniile trase cu creta pe asfalt. De pe fosta insulă-închisoare Langholm, pe care deţinuţii au transformat-o din stâncă seacă în grădină fertilă, ajungi în Södermalm, insula muncitorimii, a artiştilor şi a barurilor şi treci după aceea în Gamla Stan, Oraşul Vechi, mergând pe vechiul cadarâm aprins cândva de focuri şi stins cu sânge, martor al gloriei şi decăderii marilor suverani din trecutul Suediei; stai apoi cu un picior pe Helgeandsholmen, ocupată aproape-n întregime de clădirea parlamentului şi altul pe Riddarholmen, cu impunătoarea sa biserică-mormânt în care, printre mulţi alţi nobili, prinţi şi regi, îşi petrec veşnicia Gustav al II-lea, Carol al XII-lea sau Gustav al III-lea, niciunul mort de bătrâneţe, monarhi care cu secole-n urmă făceau istorie şi intrau în legendă. Păşeşti apoi pe continent doar o clipă, cât să te hotărăşti dacă o iei spre est, către insulele-muzeu Skeppsholmen şi Kastellholmen sau insulele-parc Djurgården şi Beckholmen, ori mai bine către vest; acolo te aşteaptă Kungsholmen, partea administrativă a Stockholmului şi locul unde s-au strâns să trăiască vârstnicii, nefamiliştii şi naturalizaţii, iar dincolo de ea, insulele-surori Lilla Essingen şi Stora Essingen. Şi dacă în final constaţi că nu-ţi iese numărătoarea, o iei de la capăt, la fel de neastâmpărat ca-n copilărie.

Oraşul dintre ape

Marea Baltică şi Lacul Mälaren se întâlnesc printre aceste insule, dând tot farmecul unui oraş care parcă pluteşte pe ape. Localnici şi turişti se plimbă, fac jogging sau pedalează de-a lungul kilometrilor de cheiuri, pescarii sunt invitaţi să-şi arunce lansetele după somon şi păstrăv în vârtejurile de lângă Palatul Regal, tinerii se scaldă în zilele lungi de vară printre nuferi înfloriţi, iar bărcile ancorate se leagănă aşteptând cu răbdare următoarea zi când proprietarii le vor scoate în larg. Fără ape, Stockholm n-ar exista, spun suedezii.
La fel ne zice şi ghidul nostru din primăria oraşului, arătându-ne marele mozaic din Sala Aurită, în care capitala este înfăţişată sub forma Reginei Lacului Mälaren, aşezată pe un tron în mijlocul valurilor, căreia i se închină Estul şi Vestul. În Sala Consiliului, după ce menţionează în treacăt că aleşii acestui organism au cariere stabile în alte domenii şi sunt plătiţi modic ca edili, acelaşi ghid ne povesteşte despre tradiţia vechilor vikingi de a se aduna la sfat sub corăbiile trase la mal şi întoarse cu susul în jos, după care ne invită să privim spre tavanul încăperii- acesta recreează tocmai interiorul unui vechi vas răsturnat.

Maşina timpului

Cu o asemenea tradiţie de navigatori, nu-i de mirare că cel mai original obiectiv turistic al oraşului e muzeul Vasa, ce poartă numele corabiei scufundate în 1628, chiar la călătoria inaugurală şi recuperată aproape intactă, 333 de ani mai târziu. Pe lângă povestea a ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai impresionantă navă a flotei lui Gustav al II-lea, muzeul o spune şi pe cea a perseverenţei unui popor. De 5 ani a fost nevoie ca, din momentul în care a fost descoperită la 32 de metri adâncime, Vasa să fie adusă, încetul cu încetul, la suprafaţă; timp de alţi 17 nava a fost pulverizată cu substanţe chimice care să înlocuiască în lemn tonele de apă care altfel ar fi distrus-o; iar de 20 de ani încoace, de când este expusă în clădirea de pe Djurgården, se caută soluţii la mereu noile probleme care tind să degradeze această comoară naţională. Toate astea, pentru a oferi publicului o adevărată maşină a timpului către secolul al 17-lea şi în ciuda faptului că, o admit zâmbind trist chiar şi ghizii muzeului, se ştie că Vasa nu va rezista la nesfârşit. Venind dintr-o ţară în care patrimoniul e fie distrus, fie abandonat, lupta aceasta sisifică m-a impresionat şi ruşinat deopotrivă.

Preţul normalităţii

De-abia după ce părăseşti cel mai vizitat muzeu scandinav remarci parcă grija cu care oraşul îşi îngrijeşte moştenirea. Pe maluri vezi şi vechile căsuţe din lemn cu grădini de legume, şi noile blocuri de apartamente, în centru găseşti şi clădiri medievale, şi magazine, teatre sau ansambluri de birouri moderne -noul Stockholm s-a ridicat completându-l şi îmbunătăţindu-l pe cel vechi, nu distrugându-l. Iar respectul pentru mediu îl observi la tot pasul, de la curăţenia de pe străzi şi colectarea selectivă a gunoiului în restaurant sau camera de hotel, la autobuzele pe vază de etanol şi numărul mare de biciclete- deseori constaţi că la un stop aşteaptă mai multe biciclete decât maşini. Tot Stockholm a înfiinţat, în 1994, singurul parc naţional urban din lume, o semilună colţuroasă de parcuri şi păduri, întinsă de la insulele din centru până la 6 kilometri în nordul oraşului. Un plămân de 27 km2 pe care oamenii veniţi la picnic sau călărie îl împart cu vulpile, bursucii şi căprioarele.
Până şi Stockholm trebuia totuşi să aibă un dezavantaj: este într-adevăr un oraş foarte scump. Dacă nu vrei să ajungi să nu-ţi mai cumperi nimic, e mai bine să nu transformi în gând coroanele în euro sau lei; în şapte zile aici am cheltuit cât în zece la Paris. Dar dacă acesta-i preţul unei săptămâni în care te simţi mai tânăr, mai sănătos şi mai fericit decât oriunde altundeva, eu unul cred că merită.

Nu rataţi!

Cele două situri din patrimoniul UNESCO: Palatul Drottningholm, reşedinţa privată a familiei regale, un adevărat Versailles în miniatură şi Skogskyrkogården, cimitirul din pădure unde e înmormântată Greta Garbo şi în care veşnicia nu mai pare atât de apăsătoare.

Muzeul Nobel, unde veţi afla mai multe despre creatorul vestitelor premii, veţi vedea obiecte donate de-a lungul timpului de câştigătorii distincţiilor sau puteţi bea o cafea stând pe scaunele ce poartă fiecare câte un autograf al laureaţilor.

Muzeul Skansen de pe Djurgarden, primul în aer liber Suedia, deopotrivă grădină zoologică şi muzeu al satului, ale cărui case, ateliere şi biserici autentice rememorează felul de viaţă suedez de dinaintea Revoluţiei Industriale.

Fotbal cu suflet

Ieri mi-am petrecut cam două ore şi jumătate pe terenul 2 de rugby din Ghencea, unde s-a jucat finala campionatului românesc de...fotbal american. Deşi ideea de a merge îmi făcuse un pic cu ochiul încă de când, cu vreo săptămână mai devreme, văzusem în parbrizele maşinilor din centru fluturaşii ce anunţau evenimentul, ieri aş fi renunţat cu dragă inimă să ies în vremea închisă şi ceţoasă de afară. Cum însă aveam de scris un articol pentru Adevărul, n-am avut de ales.

După modelul celebrului SuperBowl american, pe care ţin minte că ProTV-ul îl transmitea acum mulţi ani, probabil fără cine ştie ce audienţe, finala campionatului nostru s-a intitulat RomanianBowl. Mult spus campionat, de vreme ce competiţia a avut la start doar patru echipe, din care una a şi fost eliminată în ultima etapă, din cauza violenţei faţă de adversari. Dacă voiai neapărat să faci comparaţii cu strălucitoarea finală din NFL, n-ai fi avut cum să treci cu vederea terenul răscolit şi plin de frunze ude, tribuna mică şi ruginită, cu podiumul de lemn rupt ori furat şi cu scaunele de plastic găurite, sau asistenţa redusă, compusă mai ales din rude şi prieteni. Iar apoi, când meciul dintre Bucharest Warriors şi Cluj Predators a început, chiar şi un ignorant care a apucat să vadă „Any given Sunday” îşi putea da seama că echipele ce-şi disputau titlul n-au nimic din tactica şi priceperea idolilor de peste ocean.

Singurele asemănări au ţinut mai mult de suprafaţă: ţinutele de joc, auto-încurajările şi numele echipelor. Nu mi s-a părut ciudat să aud pe teren sau în comentariul de la staţia improvizată în tribune termeni netraduşi precum „down”, „out of bounds”, „punt”, „end zone” sau „touchdown”- la urma urmei, ofsaid, penalty, corner şi aut ne-au intrat demult în obişnuinţă. Cred însă că întrecerea şi-ar atrage mai multă simpatie dacă echipele ar adopta nume româneşti în locul celor de import, care sună un pic ridicol când le pui în faţă oglinda jocului prestat; fără să fiu un încuiat, m-aş simţi mai reprezentat de Războinici, Rechini sau Cavaleri, decât de Warrios, Sharks şi Crusaders.

Dacă însă te gândeşti la pasiunea pe care o mână de oameni au pus-o în desţelenirea unui teren virgin, cu banii băgaţi în echipamente, cu antrenamentele săptămânale şi cu ocazionalele deplasări în străinătate, atunci nu poţi să nu-i feliciţi pe cei care au pus pe picioare o astfel de competiţie desfăşurată-n anonimat. S-a jucat corect şi cu dăruire, iar din când în când contactele dure pe care le implică sportul au produs şi mici accidentări. Iar când unul din jucători rămânea întins pe teren, ambele echipe –inclusiv rezervele- se opreau şi aşteptau cu un genunchi în pământ până ce colegul lor se putea ridica: o manifestare bărbătească de respect care mie mi se pare poate cel mai mare câştig al unui joc pe care încă nu-l cunosc cu adevărat. S-a terminat 56-12 pentru bucureşteni care, împreună cu rivalii de ieri speră că-n viitor vor atrage mai multe priviri spre această întrecere încă firavă la noi. Eu unul le doresc, pe româneşte şi englezeşte, succes.