Ieri mi-am petrecut cam două ore şi jumătate pe terenul 2 de rugby din Ghencea, unde s-a jucat finala campionatului românesc de...fotbal american. Deşi ideea de a merge îmi făcuse un pic cu ochiul încă de când, cu vreo săptămână mai devreme, văzusem în parbrizele maşinilor din centru fluturaşii ce anunţau evenimentul, ieri aş fi renunţat cu dragă inimă să ies în vremea închisă şi ceţoasă de afară. Cum însă aveam de scris un articol pentru Adevărul, n-am avut de ales.
După modelul celebrului SuperBowl american, pe care ţin minte că ProTV-ul îl transmitea acum mulţi ani, probabil fără cine ştie ce audienţe, finala campionatului nostru s-a intitulat RomanianBowl. Mult spus campionat, de vreme ce competiţia a avut la start doar patru echipe, din care una a şi fost eliminată în ultima etapă, din cauza violenţei faţă de adversari. Dacă voiai neapărat să faci comparaţii cu strălucitoarea finală din NFL, n-ai fi avut cum să treci cu vederea terenul răscolit şi plin de frunze ude, tribuna mică şi ruginită, cu podiumul de lemn rupt ori furat şi cu scaunele de plastic găurite, sau asistenţa redusă, compusă mai ales din rude şi prieteni. Iar apoi, când meciul dintre Bucharest Warriors şi Cluj Predators a început, chiar şi un ignorant care a apucat să vadă „Any given Sunday” îşi putea da seama că echipele ce-şi disputau titlul n-au nimic din tactica şi priceperea idolilor de peste ocean.
Singurele asemănări au ţinut mai mult de suprafaţă: ţinutele de joc, auto-încurajările şi numele echipelor. Nu mi s-a părut ciudat să aud pe teren sau în comentariul de la staţia improvizată în tribune termeni netraduşi precum „down”, „out of bounds”, „punt”, „end zone” sau „touchdown”- la urma urmei, ofsaid, penalty, corner şi aut ne-au intrat demult în obişnuinţă. Cred însă că întrecerea şi-ar atrage mai multă simpatie dacă echipele ar adopta nume româneşti în locul celor de import, care sună un pic ridicol când le pui în faţă oglinda jocului prestat; fără să fiu un încuiat, m-aş simţi mai reprezentat de Războinici, Rechini sau Cavaleri, decât de Warrios, Sharks şi Crusaders.
Dacă însă te gândeşti la pasiunea pe care o mână de oameni au pus-o în desţelenirea unui teren virgin, cu banii băgaţi în echipamente, cu antrenamentele săptămânale şi cu ocazionalele deplasări în străinătate, atunci nu poţi să nu-i feliciţi pe cei care au pus pe picioare o astfel de competiţie desfăşurată-n anonimat. S-a jucat corect şi cu dăruire, iar din când în când contactele dure pe care le implică sportul au produs şi mici accidentări. Iar când unul din jucători rămânea întins pe teren, ambele echipe –inclusiv rezervele- se opreau şi aşteptau cu un genunchi în pământ până ce colegul lor se putea ridica: o manifestare bărbătească de respect care mie mi se pare poate cel mai mare câştig al unui joc pe care încă nu-l cunosc cu adevărat. S-a terminat 56-12 pentru bucureşteni care, împreună cu rivalii de ieri speră că-n viitor vor atrage mai multe priviri spre această întrecere încă firavă la noi. Eu unul le doresc, pe româneşte şi englezeşte, succes.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu