Acum vreo 12-13 ani, când puneam mâna pe o carte de Knut Hamsun din biblioteca alor mei, începea povestea mea de dragoste pentru spaţiul nordic şi mai ales, pentru Norvegia. De atunci am citit tot ce-a scris el şi-a fost tradus de alţii în română, lărgindu-mi apoi sfera de autori şi naţionalităţi cu norvegienii Bjornson, Lie, Bojer şi Petterson, cu danezul Grondahl şi suedezii Strindberg, Soderberg, Pleijel şi Moberg. În tot timpul ăsta m-am molipsit –un pic prea tare, cred- de sensibilitatea nordică şi mi-am populat imaginarul cu păduri de pini şi ape reci, cu fiorduri şi insule, cu aurore boreale şi zile sau nopţi nesfârşite. Se-nţelege deci că de cum am aflat, cu săptămâni bune înainte, că-ntre 27 şi 29 octombrie la ICR se ţin Zilele filmului norvegian, mi-am încercuit cu roşu datele în agenda imaginară de activităţi. Din cele trei zile şi cinci pelicule ale evenimentului, intersectând disponibilitatea cu preferinţele, m-am hotărât să merg la un film numit Cel mai grozav lucru din lume.
Am ajuns în seara respectivă aşa cum nu-mi place, adică alergat, –deci transpirat- şi în timpul primei scene a filmului- Institutul Cultural Român, spre cinstea lui, pare că respectă orele anunţate cu stricteţe neromânească; sau punctualitatea o fi fost doar un trecător import norvegian. Spre surpriza mea, sala era plină iar locurile ocupate, dar am avut noroc să găsesc o stivă de scaune de plastic din care mi-am cules şi eu unul, cu care m-am instalat pe un holişor.
Filmul se inspira din romanul Fata pescarului al lui Bjornson –scriitorul, nu magazinul- pe care spre ruşinea mea încă nu l-am citit, deşi l-am găsit şi cumpărat anul trecut în ediţia BPT. Este povestea unei tinere pe care imaginaţia şi avântul cuplate cu naivitatea o bag în necazuri amoroase cuminţi pentru secolul 21, dar de neiertat în veacul al 19-lea; şi pe care hotărârea şi pasiunea pe care le descoperă în ea o scot la liman şi o transformă într-o actriţă celebră. Un film cu o poveste foarte frumoasă, cu actori pricepuţi şi complecşi, care te atrăgeau şi te făceau părtaş la trăirile lor –nu de puţine ori ne-au smuls oftaturi de îngrijorare sau zâmbete de uşurare- şi nu în ultimul rând cu nişte cadre splendide, parcă luate din visele mele, ale Norvegiei rurale. La sfârşit spectatorii au aplaudat încântaţi în timp ce făceau loc puhoiului de lume care aştepta în hol proiecţia de la ora 20.
Iar eu am luat-o spre casă, bătând cu calm la întoarcere drumul pe care alergasem la ducere, zâmbind în gând portofelului meu gol şi constatând şi eu, poate nu prea târziu, că lucrurile cele mai bune-n viaţă sunt gratuite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu