Cu o invitaţie dublă primită de la "Adevărul", joi am fost la lansarea de gală de la Sala Palatului a Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu, filmul lui Andrei Ujică. Prima reuşită a zilei mă aştepta în faţa treptelor de la intrare, sub forma înfofolită şi zâmbăreaţă a soră-mii, cu care nici nu ştiu de când nu mai mersesem la cinema. Ora trecută pe invitaţie era 18, dar cum proiecţia începea abia 19, ne-am ocupat timpul la o eugenie şi un pepsi, care au trezit mici nostalgii printre invitaţii care au trăit vremurile din care filmul s-a documentat.
Filmul este, aşa cum o anunţă titlul, autobiografia imaginară a lui Ceauşescu, prezentată sub forma unui foarte lung flash-back -declanşat în timpul „procesului” de la Târgovişte- şi ilustrată de imagini ale lui în ipostaze oficiale sau private. Pelicula este o autobiografie tocmai prin faptul că montează doar imagini care-l înfăţişează pe Ceauşescu aşa cum voia el să fie văzut sau poate chiar cum el însuşi se vedea, - geniu al politicii externe, mare ctitor, om iubit de popor- fără să prezinte realitatea subterană –abuzurile securităţii- sau măcar pe cea de la suprafaţă –frigul şi întunericul din case, golul din magazine.
În cele trei ore cât durează proiecţia, urmăreşti o poveste cronologică în imagini de arhivă; unele, ultra-cunoscute –cuvântarea din 1968 de la invadarea Cehoslovaciei, jenanta înmânare a sceptrului (!) de preşedinte al ţării, vizitele lui de Gaulle şi Nixon la Bucureşti şi ale lui Ceauşescu la Jimmy Carter şi Regina Angliei, cutremurul din 1977, festivităţile grandioase de pe Stadionul 23 August, vizitele pe şantiere; altele, poate în primă vizionare- cuvântarea lui la moartea lui Dej, o conferinţă de presă din Cehoslovacia la care reporterii îl pun pe dictator în încurcătură, halucinante –şi timpurii!- întrevederi în mijlocul câmpului cu Decebal şi Mihai Viteazul, excursii la munte şi la mare, vizitele la Mao şi Kim Ir Sen, înmormântarea mamei sale la Scorniceşti. Faptul că avanpremiera filmului a avut loc tocmai la Sala Palatului m-a făcut să mă cutremur în mod special la scenele cu congresele partidului, cel mai puternic fiind episodul în care Constantin Pârvulescu vorbea în 1979 împotriva lui Ceauşescu: toate astea se petrecuseră cu 20-30 de ani în urmă, pe scena aflată la doar câţiva metri de mine; într-un fel, priveam istoria în locul în care fusese cândva scrisă.
Nu cred, aşa cum s-au avântat mulţi să recomande, că filmul ăsta ar trebui văzut negreşit de toţi elevii. Fiindcă prin perspectiva sa voit dezechilibrată, Autobiografia recrează nebunia urmărită de noi şi părinţii noştri la televizorul cu program redus de atunci, dar pe care n-o poţi recunoaşte ca nebunie dacă nu cunoşti realitatea din acei ani. Însă după trei ore care-ţi amorţesc şezutul dar îţi stimulează mintea, te întrebi cum de am acceptat şi noi atunci această nebunie, sau ca să-l citez pe Andrei Crăciun, „Cât de mic este poporul care a născut şi s-a lăsat condus de un cârmaci atât de «mare»?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu