Nostra culpa

Intenţia de vot şi încrederea în persoanele publice se modifică de la o lună la alta, dar un lucru rămâne neschimbat în sondajele ultimilor ani: convingerea noastră că ţara merge într-o direcţie greşită. Cei pe care-i învinuim pentru această situaţie sunt şi ei mereu aceiaşi: preşedintele, guvernul, parlamentul, partidele- cu alte cuvinte, clasa politică. Şi atât.

Românul obişnuit trăieşte cu credinţa că poporul este un rezervor de pricepere şi moralitate absolută, peste care numai ghinionul face să se aştearnă, ca o mâzgă, incompetenţa şi corupţia politicienilor, această specie răsărită de cine-ştie-unde, imună la valorile noastre şi ajunsă pe căi obscure să ne conducă. Desigur însă că toate astea nu-s tocmai adevărate.

Cu doar o mână de conducători ticăloşi la 22 de milioane de cetăţeni virtuoşi, României i-ar fi fost greu să ajungă o ruină. În realitate, problemele noastre sunt rezultatul nu doar al marii puteri a câtorva sus-puşi, ci şi al micii puteri a multor supuşi. Numai că pe cât suntem de vigilenţi cu unii, pe atât suntem de indulgenţi cu ceilalţi. Ne deranjează mizeria sufocantă dar ignorăm cu consecvenţă coşul de gunoi, tânjim după spaţiu verde dar renunţăm entuziast la iarbă şi copaci pentru malluri şi locuri de parcare. Suntem nemulţumiţi de transportul public, dar compostăm biletele doar când apare controlorul, ne plângem că ţara-i în paragină, dar lăsăm faţadele să se scorojească şi frunzele să putrezească-n jgheaburi. Condamnăm corupţia, dar rezolvăm orice problemă cu plicul, ne dezgustă nepotismul, însă ne cultivăm asiduu relaţiile. Ne scandalizează lipsa de autoritate a poliţiştilor pe care îi intimidăm cu orice ocazie, pretindem o justiţie intransigentă după ce tocmai ne-am tocmit cu ea. Ne pensionăm cu boli inventate şi muncim apoi la negru, dar vrem sănătate gratuită şi pensii decente.

Cu mintea stimulată de dezastrul la care şi unii din noi am pus umărul, ne mândrim însă cu măsurile pe care le-am lua în caz că ne-am transforma peste noapte din opincă în vlădică: „Dacă m-ai pune pe mine să conduc...”. Ce uităm însă în timp ce stabilim priorităţi fictive, împărţim bugete inexistente şi elaborăm legi imaginare, este că până să devenim deputaţi, edili sau şefi de stat, suntem parlamentarii cartierelor în care trăim, primarii apartamentelor în care locuim şi preşedinţii vieţilor pe care le ducem. Şi că rareori performanţele în aceste poziţii ne recomandă pentru jilţurile puterii.

Detestaţii noştri politicieni nu sunt de altfel picaţi cu relele lor chiar din cer, ba mai mult, nici n-au fost dintotdeauna politicieni. Sunt şi ei oameni care au trăit cândva printre noi: au mers la aceleaşi şcoli, unde au învăţat aceleaşi lucruri ca şi noi, au locuit în acelaşi fel de apartamente şi au avut de regulă servicii ca şi noi. Iar în sezoanele electorale, tocmai cei cu care ne-am identificat, care au părut mai „de-ai noştri”, care au afişat toate atributele unor „oameni din popor”, au primit de la noi voturi şi poziţii înalte. Ajunşi acolo, aceşti români care defrişează pădurile, neglijează infrastructura, subminează instituţiile, deturnează fondurile şi îşi vând influenţa, n-au făcut altceva decât să replice, la alt nivel, cu alte pârghii şi alte consecinţe, ceea ce făcuseră şi înainte, când erau oameni de rând.

După zeci de ani teribili în care am fost conduşi de comunişti şi democraţi, de tineri şi bătrâni, de intelectuali şi analfabeţi, de specialişti şi habarnişti, a venit timpul să înţelegem că liderii nu pot fi mai buni decât poporul din care se trag. Şi că nu e suficient să-i schimbăm între ei o dată la câţiva ani. Noi toţi trebuie să ne schimbăm.