Zoe

Cand mama mea o aducea acum ceva mai mult de zece ani intr-o plasa, Zoe era o pisicuta speriata si uratica-fusese chinuita de niste copii care-i arsesera mustatile si sprancenele. Credeam ca va fi greu sa ma atasez de ea, fiindca tinusem foarte mult la motanul pe care-l avusesem inainte; insa acea zi a fost inceputul unei mari povesti de dragoste- atat de mare, incat tatalui meu i-a trebuit o zi intreaga ca sa ma anunte ca Zoe a murit, sambata-seara.

Sunt foarte multe lucrurile care s-ar putea spune despre Zoica, iar sa te apuci sa scrii despre ea inseamna sa te silesti sa faci o selectie dureroasa a amintirilor. Am avut destule animale de-a lungul timpului, casa noastra cu tot cu oamenii din ea n-ar mai fi la fel fara ele; dar cred ca Zoe a fost cel mai admirat, comentat si fotografiat dintre toate. N-a fost un animal de companie oarecare, a fost de-a dreptul o institutie; pentru ca de multe ori noi am ajuns sa ne croim viata dupa ea, nu invers. A avut o personalitate puternica, obtinand aproape intotdeauna ceea ce dorea de la noi, in felul in care si-l dorea; daca voia sa bea apa, te chema ca sa-ti arate ca ligheanul ei este murdar si ca trebuie sa i-l speli, cand voia sa intre in casa trebuia s-o faca in ritmul ei, nu al tau, iar dovezile de afectiune ti le dadea cand simtea ea, nu cand i le cereai tu.

Multe lucruri se spun despre pisici, iar in privinta Zoicai, unele sunt adevarate, altele nu. Cand a adus-o acasa, mama imi spunea ca a auzit ca in trei culori –cum era si ea- nu pot fi decat pisicile, nu si motanii; chestia asta n-am mai auzit-o in alta parte, unii prieteni veterinari mi-au spus insa ca n-ar fi adevarat. Se spune ca pisicile sunt curioase, iar Zoe o confirma; orice cutie nou aparuta prin casa ii trezea interesul si ii dadea un loc inedit de joaca pentru cateva zile bune, daca uitai usa deschisa la sifonier puteai fi sigur ca mai tarziu aveai s-o auzi cotrobaind inauntru, iar bunica-mea nu putea sa-si deschida bine ziarul pe masa, ca hop!, aparea pisica, curioasa si dornica de atentie. Intr-un documentar de mai demult spuneau ca pisica de casa nu se considera pisica, ci om; iar Zoe cred ca s-a simtit intr-adevar un om ca toti oamenii, avand de la noi pretentiile corespunzatoare dar luandu-si in serios si responsabilitatile -nu de putine ori a sesizat momentele noastre mai grele, fizice sau morale, si a incercat sa ne ajute, dupa puterile ei. Se zice despre pisici ca pot dormi cea mai mare parte a zilei, iar Zoica era campioana la categoria asta; puteai sa te-ntorci acasa dupa-amiaza si s-o gasesti dormind in acelasi loc in care-o lasasesi dis-de-dimineata; si ii placea sa doarma oriunde-in pat, pe calorifer, pe birou, pe haine, in cutia cu ate a bunicii, pe sifonier, in fotoliu, la geam, in curte cu burta la soare..cele mai multe poze sunt cu ea dormind in pozitii haioase, iar una pe care eu i-am facut-o si care ma amuza in mod deosebit, ma intristeaza acum foarte tare, pentru ca era exact pozitia in care aveau s-o gaseasca ai mei fara suflare- cu barbia-n piept, la piciorul prunului din curte..

Se spune despre pisici ca au noua vieti; mi-as fi dorit sa fie adevarat si pentru Zoica...pentru ca ea s-a ingrijit mai mereu foarte bine si n-a fost vreodata cu adevarat bolnava; asa ca a murit cand nu ne asteptam sau pregateam, cand eram siguri ca va mai fi cu noi inca zece ani..cand inca mai aveam nevoie de ea.

Se mai spune despre pisici ca pleaca atunci cand simt ca le vine vremea, ca nu vor sa moara acasa.. Zoe cred insa ca ne-a iubit mult si ca a si simtit cat de mult o iubeam la randul nostru, asa ca a vrut sa moara cu noi prin preajma.. chiar si-asa, a facut-o la fel de demn si de discret cum a trait, iar vestea trista a fost anuntata de catelusele noastre, care o boceau cand au iesit ai mei sa vada ce se petrece..Zoica zacea linistita pe pamant, langa copac; isi incheiase menirea si murise usor, in somn..e singura consolare pe care mi-o gasesc..