Contra cronometru

Numai nedreptatea sau ghinionul care ne condamnă mereu doar pe noi fac să n-avem încă un campion mondial de Formula 1 sau măcar de raliuri, fiindcă de când a aflat că trăim în secolul vitezei, şoferul bucureştean se grăbeşte. Porneşte la drum în scrâşnet de roţi şi vrea neapărat s-atingă suta la oră în timpul specificat de producătorul maşinii. Îl revoltă aglomeraţia şi faptul că-i ia un sfert de oră s-ajungă la magazinul din colţ. Ştie că fiecare secundă este preţioasă aşa că nu-şi pierde timpul punându-şi centura, asigurându-se când se-nscrie-n trafic ori semnalizând când schimbă banda. Când ambuteiajele-l blochează, intră pe contrasens, pe linia de tramvai, pe trotuar- totul e să nu se oprească. Linia continuă, sensul interzis sau drumul fără prioritate sunt semne şi reguli special concepute ca să-l încetinească şi pe care simte deci că-i de datoria lui să le-ncalce. Trece-njurând printre zecile de pietoni care traversează pe zebră şi-l încurcă mai ceva decât turmele de oi de pe şosele. Orice şofer se simte înconjurat în trafic de idioţi, iar idiotul cel mai mare e întotdeauna cel din faţa lui, care se moşcăie, nu se orientează, nu se înfige şi pe care trebuie mereu să-l mâne de la spate cu flashuri, claxoane şi sudălmi; dar nicicând nu e mai enervant cel din faţă decât la semafor- dacă nu porneşte de pe loc cu promptitudinea lui Fernando Alonso, dacă piciorul său nu acţionează pedala mai repede decât poate apăsa cel din spate pe claxon, atunci nenorocitul chiar că-şi merită timpanele sparte şi ochii orbiţi de flashuri. Şoferul bucureştean se grăbeşte şi chiar dacă nu pare a avea cultul productivităţii, al seriozităţii sau al punctualităţii, probabil că are totuşi motivele lui întemeiate.

Cam cu un an în urmă am avut însă ocazia să fiu martorul unui moment ireal în trafic. Eram în coloană la stop la Universitate, probabil una din cele mai aglomerate şi zorite intersecţii din lume, unde motoarele-s mereu turate iar claxoanele acompaniază-n continuu cursurile studenţilor. Privirile erau agăţate de semafor, muşchii aşteptau încordaţi, gata să înşface schimbătorul de viteze, să apuce volanul, să se-nfigă-n pedale, tensiunea creştea cu fiecare secundă..când deodată, ce să vezi? Nişte băieţi cu dozatoare termoizolante în spate apar printre coloanele de maşini, împărţind gratuit cafele aburinde-n stânga şi-n dreapta. Deodată tot stresul aşteptării s-a transferat înspre dorinţa de a pune mâna pe un pahar de cafea, toate motivele grabei s-au evaporat. Se pusese verde deja de câteva secunde şi bolizii torceau cuminţi la ralanti iar conducătorii, în loc să-i mai grăbească pe cei din faţa lor, strigau cu nerăbdare după tipii cu promoţie. Şirurile de automobile stăteau ori se mişcau lent printre dozatoarele ambulante, care s-au golit într-un minut. Când semaforul se făcuse roşu, coada avansase cu doar câteva maşini iar şoferii, în loc să blesteme disperaţi şi cu ochii scoşi din orbite, zâmbeau încântaţi cu nasu-n cafeaua fierbinte. Pentru un minut, cursa din Bucureşti fusese-ntreruptă. Şi nu din motive tehnice.