Xmas TV

Ca-n niciun alt an, Crăciunul 2009 l-am petrecut cu ochii-n ecrane.

În dimineaţa de 25 am dat peste un film de desene animate cu Flintstones, croit în jurul „Colindei de Crăciun” a lui Dickens; a fost o întoarcere în vremea-n care mă uitam intensiv la Cartoon Network acum mulţi ani, iar melancolia mi-a întrecut cinismul care-ar fi ridicat capul să-ntrebe: cum, Crăciun în Epoca de Piatră?!

După masa de prânz cu friptură de curcan am văzut Hitch, cu Will Smith, Eva Mendes şi vechea poveste din comediile romantice- băiatul întâlneşte fata, se îndrăgostesc, fata află întâmplător ceva urât despre băiat, fata pleacă, băiatul se revanşează, ei se-mpacă şi pornesc împreună către asfinţit; nimic spectaculos, dar de Crăciun contează mult ambalajul, iar pretenţiile mai iau o pauză.

Seara am revăzut Madagascar şi mi-am amintit cum cu patru ani în urmă îl priveam tot noaptea, dar deasupra Atlanticului, pe un ecran mic şi cu căşti în urechi, la întoarcerea din State. E şi ăsta un motiv să te uiţi la un filmuleţ slăbuţ, care-ncepe promiţător dar se pierde de pe la jumătate-ncolo.

Iar noaptea, când toţi copiii cuminţi visau Moşi Crăciuni ca cei desenaţi de Norman Rockwell, eu mă uitam cu o plăcere vinovată, al treilea an consecutiv, la Bad Santa, cu Billy Bob Thornton, un film despre „ an eating, drinking, shitting, fucking Santa Claus”. Cu ocazia asta menţionez o remarcă deşteaptă –mă laud şi eu- de-a mea de care mi-a amintit frati-miu: anul trecut povesteau la ştiri cum cineva a fost jefuit, citez, „ de un fals Moş Crăciun”, la care eu am spus: „ într-adevăr, adevăratul Moş Crăciun n-ar face niciodată aşa ceva!”. Ha, ha.

A doua zi de Crăciun a-nceput pe ritmuri de musical. Când eram mic nu-mi plăcea deloc genul ăsta de filme, fiindcă mi se părea ciudat să văd oameni în toată firea cântând pe stradă. Timpul însă a trecut, eu însumi am ajuns om în toată firea şi recunosc că-n zilele bune fredonez câte-o melodie pe bulevard. Aşa că pe 26 a venit vremea să văd şi eu în sfârşit Mary Poppins; am avut astfel avantajul, prin simplul fapt că pentru mine era o premieră, să văd la 27 de ani cu ochi ca de copil un film pe care demult trebuia să-l fi văzut. Au fost câteva ore de încântare absolută şi de-atunci încoace tot cânt melodiile care nu-mi mai ies din cap.

Fiindcă nu-i sănătos să tot mănânci şi să te uiţi la filme, am decis că trebuie să mă dinamizez puţin, aşa că am urmărit în direct pe Eurosport meciuri de fotbal din campionatul Angliei, unde se joacă şi de Crăciun şi de Anul Nou. Numele echipelor nici nu prea contau, când vedeai gazonul perfect, tribunele pline şi voioase, pase, centrări, combinaţii şi deposedări executate cu o măiestrie care te dezarmează când îţi aminteşti de tehnica tristă din campionatul nostru; mai bine că la noi e pauză.

Seara am revăzut, după muuuulţi ani, Pinocchio al lui Walt Disney, care în cei 70 de ani de la apariţie o fi bucurat multe generaţii; uneori filmele de animaţie făcute de mână sunt mult mai reuşite, cum am constatat chiar în aceste zile, decât cele făcute pe calculator. Mi-am adus aminte cu ocazia asta şi că prima noastră pisică, un motan alb cu negru, a primit din partea mea numele Figaro, după pisoiul drăgălaş din film.

În toate aceste zile am organizat pe laptop propriul maraton Dinastia Tudorilor , serialul inspirat din viaţa ca o telenovelă a lui Henric al VIII-lea; un show care-ţi oferă la pachet, ca mai toate filmele, dramă şi sex, de data asta învelite-n poleială istorică.

Ultima seară de Crăciun mi-am petrecut-o urmărind recitalul Holograf din acest an de la Cerbul de Aur, festivalul care cu doar vreo douăzeci de ediţii îşi reclamă o istorie cam de patruzeci de ani. Melodii mai vechi sau mai noi, care m-au însoţit cam toată viaţa, cântate când cu emoţie, când cu haz şi însoţite de pe canapea de modesta mea voce. Urmărind cadrele din Piaţa Sfatului, nu mi-a venit să cred c-au trecut deja vreo şase ani de când îi urmăream din primul rând, de la faţa locului, în recitalul lor de atunci. Timpul face ce ştie mai bine-trece.