Mă uit cu uimire și neliniște la anii și amintirile care se strâng în urma mea. Prima imagine pe care-o pot plasa în timp este cea a mamei, aplecată deasupra mesei, lucrând la tortul cu blat de nucă și cremă de ciocolată pentru aniversarea mea de patru ani.
Asta era acum 26. Au trecut 24 de când aflam că moartea nu-i doar o poveste și tot atâția de când intram la școală, 23 de când deveneam pionier și tot atâția de când la uniformă nu se mai poartă cravată roșie. Au trecut 22 de ani de când m-am mutat în București, 20 de când cântam în corul școlii, 18 de când începeam să mă uit după fete, 16 de când intram la liceu; 14 de când voiam să mor de iubire ignorată, 13 de când sunt bolnav, 12 de când mergeam la facultate, 11 de când sărutam pentru prima oară o fată; 7 de când treceam oceanul, 6 de când lumea era a mea și 5 de când am pierdut-o din nou.
Zilele trecute, aplecată deasupra mesei, mama făcea din nou, la rugămintea mea expresă, faimosul ei tort cu blat de nucă și cremă de ciocolată. Au trecut 30 de ani și mi-e frică: știu că și următorii 30 vor trece tot atât de repede.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu