Muzeul gloriei apuse

„Deci dumneavoastră aţi fost pe-aici de dimineaţă?”. „Da”, i-am confirmat supraveghetoarei de sală, eu eram cel care înainte de ora deschiderii se oprise pe bicicletă în faţa intrării, fotografiase cu telefonul mobil programul de lucru, ca să nu-l uite, după care-şi văzuse de drum. Au anunţat-o, de îndată ce-a venit la muncă, cei doi angajaţi ai firmei de pază care cu vreo şapte ore înainte, timp de un minut, mă urmăriseră de la câţiva metri cu mult interes. La noul Muzeu al Sportului din Bucureşti, niciun vizitator nu trece neobservat; asta pentru că, de fapt, niciun vizitator nu prea trece pe acolo. 

 În septembrie 2011, la inaugurarea elegantei Case Olimpice pe care o împarte cu Comitetul Olimpic şi Sportiv Român şi Federaţia de Rugby, m-aş fi aşteptat ca muzeul să se relanseze cu toată nerăbdarea şi energia reprimată a perioadei în care i-a lipsit un sediu adevărat. Dar după aproape un an acesta părea cuprins, în clădirea cea nouă din Piaţa Arcului de Triumf, de aceeaşi adormire din vremurile petrecute într-o anexă anonimă a Muzeului Naţional de Istorie. Nimeni şi nimic nu te întâmpină la parterul pustiu, unde rămâi dezorientat câteva clipe, până observi că expoziţia se află la primul etaj. Ajuns în capul scării, mi-am rotit de câteva ori privirea prin sală înainte s-o remarc, parcă ascunsă într-un colţ, pe supraveghetoare, pe care am salutat-o ca să sparg liniştea grea - şi ca să-mi confirm că am voie să mă aflu acolo. Nu-ţi ia mai mult de 10-15 minute să treci în revistă exponatele care ilustrează începuturile româneşti ale sportului organizat şi succesele noastre de-a lungul timpului în diverse discipline: sabia lui Mihai Covaliu, o parte a costumului de scrimă al lui C. H. Rosetti, reviste, regulamente, mănuşile de box ale lui Nicolae Linca, o pagaie a lui Patzaichin, cupe mondiale câştigate de echipele de handbal feminin şi masculin, echipamente purtate de Hagi, Violeta Beclea şi Ionela Ţârlea, colanul olimpic al lui Ioan Kunst Ghermănescu, medalii olimpice câştigate de Mihaela Peneş, Ştefan Petrescu, Ştefan Pongratz, Costică Olaru sau Aurel Vernescu şi, atârnate de panouri, fotografii - nenumărate - din competiţii cu Constantina Diţă-Tomescu, Gabriela Szabo, Doina Melinte, Maricica Puică, Alina Dumitru, Nicu Vlad, Iolanda Balaş, Ivan Patzaichin, Ionel Drâmbă, Elisabeta Lipă, Camelia Potec, Lavinia Miloşovici, Sandra Izbaşa, Nadia, Daniela Silivaş... Expoziţia cu care muzeul se prezintă în faţa publicului este, din păcate, la fel de superficială şi plictisitoare ca enumerarea de mai sus: pe neavizaţi nu-i învaţă nimic, iar împătimiţilor nu le stârneşte emoţia trăită în arenă sau chiar în faţa televizorului. Însoţite doar de mici etichete cu explicaţii succinte, obiectele -multe chiar interesante- din vitrine sunt despuiate de poveştile care transformă o bucată de metal în medalie, un sportiv în erou şi o victorie în legendă.

Supraveghetoarea, cu care am intrat în vorbă la plecare, nu încearcă să-mi schimbe impresia. Muzeul nici nu este deschis oficial, îmi spune ea, expoziţia asta temporară este doar ca să aibă ce arăta în caz că vine cineva -ceea ce nu prea se întâmplă. La subsol sunt depozitate de zeci de ori mai multe obiecte valoroase, iar idei de a le etala există, dar lipsesc condiţiile, banii şi oamenii. Securitatea este atât de slabă încât nimeni nu riscă să le aducă aici (o statuetă-trofeu a şi fost, de altfel, furată în trecut), o vitrină nouă, pe jumătate cât cele împrumutate pentru moment de la MNI, costă multe sute de euro, iar instituţia are doar cinci angajaţi - cu tot cu contabila şi directorul, care a pus şi el osul la treabă când cu organizarea expoziţiei. Câteva zile mai târziu, la telefon, directorul avea să confirme cele aflate. Muzeul nu este vizitat fiindcă nu s-a făcut promovare actualei „improvizaţii”, pentru care s-a luat decizia să nici nu se perceapă taxă de intrare. Aflându-se pe un veritabil „ax muzeal” în zona Kiseleff, el are toate şansele să atragă pe viitor: există planuri pentru o expoziţie permanentă, multimedia, care să valorifice spaţiul disponibil (parter şi cele două etaje), însă aceasta va fi gata la abia un an de la realizarea - cândva -proiectului de către arhitecţi. Mizează, aşadar, pe sprijinul COSR şi al Autorităţii Naţionale pentru Sport și Tineret, de care aparţine. Ca un detaliu, cei de acolo nici nu ştiau numărul de telefon al muzeului; mi-au mulţumit însă că le-am dat ideea să-l aibă la îndemână, pentru orice eventualitate...

Când părăseam muzeul în acea duminică de sfârşit de iulie și început de Olimpiadă, am remarcat în vitrina din capul scării un memento al Jocurilor londoneze din 1908: o micuță medalie anonimă, câştigată de nu-se-ştie-cine în nu-se-ştie-ce probă. 104 ani mai târziu, chiar în acele zile, medaliile puse în joc tot la Londra erau cele mai mari și mai grele din istoria modernă a competiției. Sportivii români nu aveau să se întoarcă însă cu prea multe acasă, rezultatele delegației fiind cele mai slabe în aproape jumătate de secol. Gândindu-mă de atunci la frumoasa clădire de lângă Arcul de Triumf, născută dintr-o glorie, iată, nu doar greu de repetat, ci și greu de reprodus, mi-am adus aminte de frământările lui Thomas Buddenbrook din romanul de Nobel al lui Mann, care-și compara recentele succese - alegerea ca senator și locuința nou construită - cu lumina unei stele în realitate stinse. Și care-și întărea presimțirile cu un vechi proverb turcesc: „ 'Când casa e gata, vine şi moartea'. Nu trebuie să fie numaidecât moartea. Dar declinul... coborâșul... începutul sfârșitului...”

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 37 (1.183) din 14 septembrie 2012