Surpriza

Nici nu mă obişnuisem bine cu tricourile polo şi jachetele uşoare, nici n-am apucat să trag adânc în piept aerul dezmorţit sau să mă plâng cum se cuvine de transpiraţia care-mi curgea pe spate, că m-am şi trezit aruncat într-o maşină a timpului care avea ca destinaţie Bucureştiul de acum 2-3 săptămâni. Mâinile care fuseseră mângâiate de vânticelul cald stau acum bine înfipte-n buzunare, nasurile picură melancolic, creştetele se reacomodează cu fesurile, iar feţele cu fularele . Copiii speră-ntr-o minune care să le-nchidă şcolile, edilii îşi blestemă zilele, şoferii-şi caută iar lanţurile prin garaje. Păsărelele au amuţit uimite de întorsătură, zăpada se aşterne peste micuţii perce-neige de pe peluze- or mai avea puterea s-o străpungă înc-o dată?

Aniversară

[..]Primul lucru pe care-l căpătăm când venim pe lume, primul lucru care ne aparţine şi de care rămânem legaţi pe viaţă, înainte chiar de nume, este data naşterii. Şi la fel cum numele fiecăruia e special pentru cel care-l poartă, la fel şi pentru oricare din noi ziua de naştere e specială fiindcă atunci am văzut lumina zilei. Însă la unii oameni –nu mulţi-, lucrurile stau invers- ei sunt speciali pentru că s-au născut într-o anume zi, într-o zi deosebită. Iar în privinţa asta, părinţii mei nici nu se puteau potrivi mai bine. Mama mea s-a născut într-o zi de 1 Mai şi se-nţelege că vreo câţiva ani s-a simţit tare importantă, până când a înţeles cu tristeţe că nu în cinstea ei erau toată veselia, toate defilările în ţinute sărbătoreşti, cu steaguri, pancarte şi care alegorice, toate gheretele cu mici, bere şi-ngheţată de pe bulevarde, ci a unui foarte important eveniment din trecut despre care însă nimeni n-ar fi ştiut să spună prea multe. De atunci încoace găseşte însă consolare în ziua liberă.

Despre taică-miu, ce să mai zic! Se spune despre câte vreun geniu al cuvintelor, culorilor, sunetelor ori calculelor- „un astfel de om se naşte o dată la o sută de ani”; ei bine, despre tatăl meu şi eu pot spune: „un om ca el se naşte o dată la patru ani”. Fiindcă el a venit pe lume în acea zi anume născocită de oameni pentru a ajuta calendarul să ţină pasul cu mişcarea Pământului în jurul Soarelui-29 februarie. Hazardul care te leagă din start de un moment atât de special te şi pune astfel de-a lungul vieţii în tot soiul de situaţii. Poţi să te confrunţi cu promisiuni interpretabile, de genul „îţi vei primi moştenirea după a 21-a aniversare”, fără să ştii sigur dacă norocul va da peste tine la 21 sau la 84 de ani. Când cauţi disperat să-nfiripi conversaţia cu o fată şi după vremea de afară, prieteni comuni, zodii şi ascendent rămâi fără subiect, ştii sigur că aniversarea ta va provoca pe rând neîncredere, uimire şi încântare, strălucind ca un glob multicolor şi asigurându-ţi simpatia domnişoarei. La şaisprezece ani eşti subiect de ironii pentru prietenii care decretează că de fapt ai doar patru şi te expediază la oliţă; ce-i drept, poţi şi tu să le-o-ntorci mai încolo, pozând în adolescent când ei traversează criza vârstei mijlocii. În trei ani din patru poţi scăpa, când n-ai dispoziţie, de corvoada petrecerilor aglomerate şi costisitoare sau, din contră, poţi organiza câte-un chef maraton, care să se-ntindă, pentru siguranţă de pe 28 februarie până pe 1 martie. [..]

1 Martie

La ieşirea de la metrou am fost asaltat –ca toată lumea- de vânzătorii de ghiocei şi mărţişoare; i-am refuzat politicos, dar scurt- eu nu de 1 îmi fac cumpărăturile. Am trecut Dâmboviţa pe la Izvor- acum vreo două săptămâni apa era acoperită de-o pojghiţă de gheaţă iar pescăruşii patinau; am traversat şi Bulevardul şi-am ajuns în Cişmigiu-ştiu multă lume care nu iubeşte parcul ăsta şi pot să-nţeleg de ce, dar faptul că poţi să te învălui deodată în atâta linişte în buricul târgului, mi-l face drag şi îmi dă impresia unei lumi paralele. Peluzele din parc sunt pline, ca-n fiecare an, de ghiocei grupaţi în pâlcuri, care te fac să crezi că eşti la pădure, la marginea Bucureştiului, în vremurile-n care la marginea Bucureştiului mai erau păduri; parcă-s mai frumoşi ghioceii din Cişmigiu decât cei din buza metroului. De câteva zile deja se tot lucrează la dezafectarea patinoarului- se strâng garduri, ţevi, gherete; m-am dat şi eu o dată-n iarna asta şi promit că voi fi mai vrednic în cea viitoare. Căţeii se plimbă la fel de veseli ca şi stăpânii lor şi toată lumea îşi salută-n felul său omologul- câinii se miros, oamenii-şi strâng mâinile. Păsărelelor de toate felurile le-a revenit glasul după guturaiul de iarnă şi acum schimbă impresii. Şnuruleţe alb-roşii la tot pasul- la copiluţele de grădiniţă mândre ca nişte răţuşte, la hipioatele cu ii şi păr împletit sau la fetele-emo cu freze şui, figuri blazate dar suflete sensibile, la doamnele cu taioare şi genţi de firmă, la venerabilele cu bastoane şi mâini brăzdate de vene albastre. Pe locurile de joacă răsărite de sub zăpadă, copiii se dau în leagăne, alunecă pe tobogane sau se caţără în forturi. O pisicuţă elegantă, cu zgărduţă, ieşită la plimbare de prin blocurile-nvecinate, roade tacticos la un fir de iarbă. A venit primăvara –a fost nevoie de o iarnă-n toată regula ca s-o simţim.

Regele şoselelor

Se spune că primele lucruri pe care le-nveţi sunt ultimele pe care le uiţi. Şi-aşa se pare că stau treburile-n cazul multora dintre automobiliştii români. Fiindcă la câţiva anişori, cocoţaţi pe locul şoferului în maşina părinţilor, când privirea lor abia se-nalţă deasupra bordului iar picioruşele de curând deprinse cu mersul nu atârnă încă până la pedale, primul lucru pe care-l pot învăţa este să folosească claxonul. N-au încă destulă forţă-n braţe ca să-nvârtă de volan, nu pot descifra simbolurile care desemnează farurile, semnalizările ori ştergătoarele, nu pot bate cu privirea până-n oglinzi şi nu pot dezlega misterul celor trei pedale înfipte-n podea. Aşa că din momentul în care, apăsând întâmplător în mijlocul volanului sau –după caz- pe maneta din stânga, descoperă cu surprindere accesoriul zgomotos al maşinii, acesta se transformă pentru totdeauna în centrul preocupărilor lor automobilistice, declanşându-l întâi cu teamă, acţionându-l mai apoi cu îndrăzneală şi manevrându-l în final cu plăcere şi insistenţă. Ăsta-i începutul şoferiei la români şi nicio influenţă ulterioară nu-l mai poate şterge. Degeaba-şi petrec la sfârşit de adolescenţă ori chiar la vârsta adultă câteva săptămâni repetând până la exasperare pornirea de pe loc şi cea din rampă, gararea, parcarea, depăşirea şi întoarcerea- toate acestea sunt doar activităţile anexe ale adevăratei pasiuni-claxonatul.

În orice împrejurare din trafic, şoferul uită de celelalte funcţii ale maşinii în favoarea claxonului- când se pune verde la semafor, descarcă o salvă fonică înainte de a băga-n viteză, la zebră latră un avertisment înspre pietoni în loc să apese frâna, când schimbă benzile preferă să semnalizeze nu luminos, ci sonor. Lungi şi continue ca nişte ziduri stridente de sunet, sacadate ca mitralierele sau ritmate ca manelele, claxoanele cu maşini în coadă străbat agresiv bulevardele şi străduţele. Corul lor, cu voci înalte şi subţiri sau joase şi tunătoare, începe timid la primele ore ale zilei, creşte-n intensitate dimineaţa pe la 9, după-amiaza în jur de 14 şi seara după 18, stingându-se apoi uşor în noapte.

În mâinile virtuozilor, instrumentul ăsta simplu a ajuns să redea un spectru larg de stări sufleteşti, exprimând nerăbdare sau mirare, consens sau dezacord, îngăduinţă sau admiraţie, furie sau bucurie. Utilitatea lui transcende rutierul, ţinând loc de salut dacă întâlneşti un cunoscut sau de compliment când trece o fată frumoasă, de interfon când aştepţi în faţa blocului sau de fanfară la înmormântări. După milenii de rafinare a gândirii, de evoluţie a foneticii şi de îmbogăţire a limbajului, claxonul a devenit răspunsul nostru pentru toate.