Regele şoselelor

Se spune că primele lucruri pe care le-nveţi sunt ultimele pe care le uiţi. Şi-aşa se pare că stau treburile-n cazul multora dintre automobiliştii români. Fiindcă la câţiva anişori, cocoţaţi pe locul şoferului în maşina părinţilor, când privirea lor abia se-nalţă deasupra bordului iar picioruşele de curând deprinse cu mersul nu atârnă încă până la pedale, primul lucru pe care-l pot învăţa este să folosească claxonul. N-au încă destulă forţă-n braţe ca să-nvârtă de volan, nu pot descifra simbolurile care desemnează farurile, semnalizările ori ştergătoarele, nu pot bate cu privirea până-n oglinzi şi nu pot dezlega misterul celor trei pedale înfipte-n podea. Aşa că din momentul în care, apăsând întâmplător în mijlocul volanului sau –după caz- pe maneta din stânga, descoperă cu surprindere accesoriul zgomotos al maşinii, acesta se transformă pentru totdeauna în centrul preocupărilor lor automobilistice, declanşându-l întâi cu teamă, acţionându-l mai apoi cu îndrăzneală şi manevrându-l în final cu plăcere şi insistenţă. Ăsta-i începutul şoferiei la români şi nicio influenţă ulterioară nu-l mai poate şterge. Degeaba-şi petrec la sfârşit de adolescenţă ori chiar la vârsta adultă câteva săptămâni repetând până la exasperare pornirea de pe loc şi cea din rampă, gararea, parcarea, depăşirea şi întoarcerea- toate acestea sunt doar activităţile anexe ale adevăratei pasiuni-claxonatul.

În orice împrejurare din trafic, şoferul uită de celelalte funcţii ale maşinii în favoarea claxonului- când se pune verde la semafor, descarcă o salvă fonică înainte de a băga-n viteză, la zebră latră un avertisment înspre pietoni în loc să apese frâna, când schimbă benzile preferă să semnalizeze nu luminos, ci sonor. Lungi şi continue ca nişte ziduri stridente de sunet, sacadate ca mitralierele sau ritmate ca manelele, claxoanele cu maşini în coadă străbat agresiv bulevardele şi străduţele. Corul lor, cu voci înalte şi subţiri sau joase şi tunătoare, începe timid la primele ore ale zilei, creşte-n intensitate dimineaţa pe la 9, după-amiaza în jur de 14 şi seara după 18, stingându-se apoi uşor în noapte.

În mâinile virtuozilor, instrumentul ăsta simplu a ajuns să redea un spectru larg de stări sufleteşti, exprimând nerăbdare sau mirare, consens sau dezacord, îngăduinţă sau admiraţie, furie sau bucurie. Utilitatea lui transcende rutierul, ţinând loc de salut dacă întâlneşti un cunoscut sau de compliment când trece o fată frumoasă, de interfon când aştepţi în faţa blocului sau de fanfară la înmormântări. După milenii de rafinare a gândirii, de evoluţie a foneticii şi de îmbogăţire a limbajului, claxonul a devenit răspunsul nostru pentru toate.