Ţin minte destul de bine ziua de acum zece ani. Nu m-am dus cu bomboane la şcoală- era cred al doilea an de când se făcuse trecerea de la trimestre la semestre, iar ziua mea ajunsese să pice-n vacanţa dintre cele două jumătăţi de an şcolar. Era o zi cam cum au fost şi cele din ultima vreme din Bucureşti, ploioase şi cam triste. M-am dus pe jos până la Cinema Studio ca să văd „American Beauty” , iar pe drum am mers pentru prima dată cu o umbrelă-n mână- eram aşa de nepriceput, că era să scot câţiva ochi ce treceau fără bănuieli pe lângă mine. M-a impresionat tare mult filmul ăla, care a rămas unul din favoritele mele şi care simt uneori că mă urmăreşte ca o umbră. Pe drum spre casă am trecut pe la sala de gimnastică a liceului, ca să-i spun „la mulţi ani!” profului de sport. Am primit atunci de la ai mei un mic televizor color pe care-l mai am şi acum în camera mea; şi am mai primit, ca de altfel toţi cei care au devenit majori în anul 2000, o scrisoare de la Constantinescu împreună cu un exemplar al Constituţiei.
A trecut de atunci un deceniu care se-nchide ca un cerc în jurul unei mulţimi de zbateri şi eşecuri. Şi am parcă senzaţia ciudată că toate au început din acea zi mohorâtă-n care mă simţeam amărât şi singur, aşa cum aveam deseori să mă simt în anii ăştia. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci ce vreau să fac cu viaţa mea, ce vreau să ajung, aş fi zis „nu ştiu”- şi exact asta am ajuns. Reuşitele cu care-n zilele vesele îmi place să mă mândresc îmi par tare mici şi tare vechi în lumina rece de neon a aniversării. Iar visele din trecut ale mele şi ale altora mi se perindă acum prin faţă sub formă de coşmaruri.
E ziua mea; şi trebuie s-o îndur.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu