Dancing in the snow

Aş fi foarte curios să văd o cronică serioasă a spectacolului la care-am fost ieri, "Rhythm of the dance"; aşa aş şti dacă în părerea mea despre acest show sunt obiectiv sau răutăcios şi cusurgiu. Oricum ar fi, eu unul m-am simţit înşelat aseară. Ar fi trebuit probabil să mă aştept la asta. Înainte de Bucureşti, trupa mai fusese pe la Craiova şi Sibiu- n-am nimic cu dorinţele oltenilor şi ardelenilor de a vedea dans irlandez la ei acasă, ci trag pur şi simplu concluzia că dacă şi-au permis să-i aducă, probabil că nici nu costau aşa de mult-Madonna şi Depeche n-au plecat de la Bucureşti către Iaşi şi Constanţa, numai în Germania, Franţa sau Marea Britanie fac veritabile tururi toţi marii artişti. Mai era faptul că în enumerarea celor trei trupe irlandeze care ţopăie de jur împrejurul lumii, "Rhythm of the dance" era mereu ultima. Chiar şi aşa însă, aseară ne aşezam pe locurile noastre de câte un milion din spatele sălii cu oareşce speranţe, care s-au spulberat însă când luminile s-au stins, iar în raza reflectorului de pe scenă a apărut...Octavian Ursulescu! De cum l-am văzut pe omul care de zeci de ani se asociază cu mediocritatea-n toate formele ei de manifestare artistică, orice iluzie mi s-a destrămat.

Pornind din acel punct, tot ce-a urmat în restul serii aproape că avea sens: bătăile de step care mie mi s-au părut puse pe bandă, muzica foarte puternică şi pe alocuri stridentă, menită probabil să acopere sunetul picioarelor, scenariul care, deşi anunţat de amfitrion, nu părea să aibă vreo legătură cu ce era pe scenă şi care eu unul bănuiesc că nici nu există, pauzele dintre dansuri plictisitor umplute de gurişti şi instrumentişti, pauza de 20 de minute de la jumătatea spectacolului care ni se spusese că va fi neîntrerupt...

Una peste alta, la sfârşit am ţâşnit din scaune înspre garderobă, ca să părăsim mai repede locul în care speranţele ne-au fost asasinate. Nu înseamnă totuşi că seara a fost absolut compromisă; fiindcă acest spectacol ne-a dat ocazia să ne plimbăm pe cod portocaliu prin Cişmigiu. La ducere am trecut dansând în viscol pe lângă patinoarul pe care maşina Zamboni îl curăţa de zăpadă pentru cei 4-5 temerari care abia aşteptau să alunece pe gheaţă; iar la întoarcere, după spectacol, ne-am plimbat pe-ndelete prin bătrâna grădină învelită de plapuma albă, mare şi ondulată, întreruptă doar pe alocuri de îngeraşii de zăpadă ai copiilor sau de amprentele vreunui căţel fără adăpost; parcul era gol la ora 10 seara iar noi eram stăpâni absoluţi; copacii şi statuile-şi purtau coifurile şi fularele albe, zăpada scârţâia sub tălpi iar lumina se reflecta zăpăcită-ntre felinare şi omăt.

Se-ntâmplă câteodată, nu foarte des, ca speranţele eşuate-ntr-o parte să-ţi fie răsplătite în alta; aşa ne-am simţit ieri când, în drum spre şi dinspre un eveniment pe care-l vom uita repede, am dat peste o seară memorabilă de iarnă.