Viul mort

În ultimii ani de lectură mai intensă am ajuns să-mi sporesc numărul de autori preferaţi. De la Hamsun am ajuns la Bojer şi Kundera, Steinbeck şi Hemingway, Harper Lee, Bukowski şi Romain Gary. Sunt acei scriitori de care parcă nu mă pot sătura, care mă-ndeamnă să le caut febril cărţile prin librării, siteuri şi anticariate, pe care după ce-i epuizez aş vrea să-i pot împinge de la spate să mai creeze ceva. Oamenii ăştia mi-au înflăcărat imaginaţia, mi-au mânuit emoţiile, mi-au modelat percepţia şi mi-au transformat visurile. Prin toate astea m-au făcut să-i simt mai mult decât nişte simple nume pe coperta întâi a unui volum, mai mult decât nişte poze imprimate uneori de edituri la sfârşitul cărţii- mi-au devenit prieteni. M-am împrietenit cu ei citindu-le poveştile şi ideile scrise aşa cum nimeni până la ei n-o mai făcuse, luându-le la rând toate cărţile şi plesnind uneori de uimire şi bucurie la câteva cuvinte sau fraze prinse-ntr-o mică bijuteire stilistică. Şi prieten îţi e cel despre care ştii mai mult decât doar cu ce se ocupă; aşa că despre mai toţi autorii care-mi plac, nu mai zic de cei pe care-i iubesc, mă documentez din măcar trei surse constante: din informaţiile furnizate de editor chiar în cărţile lor, pe coperţile interioare sau pagina de început, din dragul meu Larousse de la capul patului şi, când vreau mai mult, de pe Wikipedia. Şi aşa ajung să aflu multe lucruri, de la pregătirea lor profesională la primele contacte cu literatura, despre viaţa personală, călătoriile iniţiatice, convingerile politice,etc; toate astea, ca să constat cât de variat poate fi geniul scrisului în forma lui cotidiană; şi chiar dacă nu le ţin minte pe toate, rămân măcar cu datele generale, ca de buletin, pe care le ştii despre mai toţi apropiaţii.

De aceea am fost surprins de reacţia pe care destui au avut-o săptămâna trecută la moartea lui Salinger, un clasic al literaturii americane. În România, oarecum surprinzător aş spune, „De veghe-n lanul de secară” se află de cel puţin trei ani de zile în topul vânzărilor; şi totuşi, mulţi din cititorii –unii cu pretenţii critice- acestui roman excepţional se mirau, pe twitter sau bloguri „eu credeam că murise demult!”. Acum, e clar că nu suntem şi nu trebuie să fim cu toţi la fel; dar pentru mine, dacă e să-ncerc să trag nişte concluzii, aş zice că fie cartea asta se vinde din snobism şi apoi rămâne nedeschisă-n raft strângând praful, ceea ce pot înţelege; fie că unora nu le-a plăcut şi nu şi-au mai bătut capul cu ea, ceea ce accept; fie că au citit-o, le-a plăcut, dar au uitat cu totul de autorul ei, ca şi când nu realizează că una e produsul celuilalt, că ea fără el n-ar fi existat. Să fie oare de vină faptul că, nefiind un prolific, librăriile nu erau periodic umplute de noi scrieri de-ale sale? Autorul e-n viaţă doar atâta timp cât scoate cărţi?

Ăsta-i unul din momentele în care realizezi, mai izbitor ca niciodată, cât de gol e unul din multele clişee cu care ne presărăm viaţa: „va trăi veşnic prin opera sa”. După cum se vede, pentru mulţi dintre noi, Salinger era deja mort când îl citeam.