∞

Nu numai dragostea sau fericirea trec prin stomac, ci şi credinţa. Multe din sărbătorile religioase –dar şi laice- au ajuns să se identifice pentru mulţi dintre noi cu felurile specifice de mâncare- drobul şi ouăle roşii de Paşti, cârnaţii şi caltaboşii de Crăciun, salata boeuf de Anul Nou. Nimic însă nu se leagă parcă de suflete, nu stârneşte entuziasmul copilului şi nostalgia adultului, precum deserturile de la sfârşitul meselor- pasca de la Inviere, torturile aniversare ori onomastice, cozonacul de Crăciun sau..mucenicii de pe 9 martie.

Un reportaj dedicat sărbătorii de ieri descria tradiţia culinară a mucenicilor sau sfinţişorilor, amintind că în Moldova specifici sunt cei copţi, iar în Muntenia cei fierţi în zeamă. În ce ne priveşte, cu toate că trunchiul familiei Călin creşte de mulţi ani la Bucureşti, rădăcinile sale, mici şi întotocheate uneori, se întind cam peste tot prin ţară; aşa că la noi în casă nu sunt admise micile orgolii regionale- la noi, pe 9 martie, bunica, spirit tolerant, face din ambele feluri.

Lucrurile se petrec la fel an de an- în noaptea zilei de 8, când ecourile Zilei Femeii sunt demult stinse iar restul casei adoarme, ea trebăluieşte voioasă de una singură prin bucătărie – nepoţii zic mereu c-ar vrea să-nveţe, dar când vine vremea hotărârea le păleşte abrupt; cu un pahar de bere într-un colţ de masă şi o telenovelă suspinând pe fundal, schimbând la răstimpuri câte-o vorbă cu o pisicuţă sau un căţel de prin casă, draga de ea frământă aluatul ca de cozonac pentru mucenicii moldoveneşti, amestecă în oala mare cu cei munteneşti, scoate din cuptor serii după serii de opturi pe care le însiropează şi presară cu nucă măcinată-la gustul şi căutarea pe care o au, să facă doar 40, adica unul pe cap de sfânt, ar echivala cu un război civil!

Puţine lucruri s-au shimbat de aproape 30 de ani de când o urmăresc în bucătărie la fiecare început de martie; de când se găsesc prin magazine mucenicii mici pentru fiert, nu se mai osteneşte să-i facă ea în casă şi pe aceia; în schimb, pentru cei modoveneşti, ligheanele pentru aluat s-au tot înmulţit de-a lungul anilor, de vreme ce nepoţii, odinioară strânşi sub acoperişurile celor două fiice, au început să se aşeze la casele lor şi chiar să-şi întemeieze familii- nu-i bai, mâinile ei nu ştiu ce-i aia oboseala; un singur lucru mă deranjează de la un an la altul- părul tot mai alb care se adună pe capul bunicii mele ajunse cu veselie şi hărnicie la 80 de ani. Oricum ai lua-o, unele lucruri pur şi simplu nu-s drepte.