Un om pe nişte scări

Larma, controversa, vuietul au precedat ca niciodată parcă deznodământul unuia dintre noi. Multă ură şi mult dispreţ s-au strâns zilele astea în corul care-l conducea spre groapă. În ţara unde semnul crucii se face la foc automat, milioanele se bat pe aghiasmă şi se bulucesc la moaşte, s-au găsit mulţi creştini neprihăniţi care să arunce cu pietre.

Am trăit prea puţin înainte de 1989 ca să-l consider activist sau dizident. Citesc prea rar şi prea puţin poezie ca să-l numesc poet de geniu sau versificator. Eu ştiu doar că de pe la 10 ani nu pot să aud sau să citesc „Rugă pentru părinţi” fără să mi se pună un pietroi în gât sau să-mi simt ochii înotând. Şi că multe din versurile melodiilor cu care Pasărea Colibri mi-au hrănit adolescenţa sunt scrise tot de el. Asta-i tot; şi pentru mine e destul.

Zero attitude 2 (joi)

Cu o invitaţie dublă primită de la "Adevărul", joi am fost la lansarea de gală de la Sala Palatului a Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu, filmul lui Andrei Ujică. Prima reuşită a zilei mă aştepta în faţa treptelor de la intrare, sub forma înfofolită şi zâmbăreaţă a soră-mii, cu care nici nu ştiu de când nu mai mersesem la cinema. Ora trecută pe invitaţie era 18, dar cum proiecţia începea abia 19, ne-am ocupat timpul la o eugenie şi un pepsi, care au trezit mici nostalgii printre invitaţii care au trăit vremurile din care filmul s-a documentat.

Filmul este, aşa cum o anunţă titlul, autobiografia imaginară a lui Ceauşescu, prezentată sub forma unui foarte lung flash-back -declanşat în timpul „procesului” de la Târgovişte- şi ilustrată de imagini ale lui în ipostaze oficiale sau private. Pelicula este o autobiografie tocmai prin faptul că montează doar imagini care-l înfăţişează pe Ceauşescu aşa cum voia el să fie văzut sau poate chiar cum el însuşi se vedea, - geniu al politicii externe, mare ctitor, om iubit de popor- fără să prezinte realitatea subterană –abuzurile securităţii- sau măcar pe cea de la suprafaţă –frigul şi întunericul din case, golul din magazine.

În cele trei ore cât durează proiecţia, urmăreşti o poveste cronologică în imagini de arhivă; unele, ultra-cunoscute –cuvântarea din 1968 de la invadarea Cehoslovaciei, jenanta înmânare a sceptrului (!) de preşedinte al ţării, vizitele lui de Gaulle şi Nixon la Bucureşti şi ale lui Ceauşescu la Jimmy Carter şi Regina Angliei, cutremurul din 1977, festivităţile grandioase de pe Stadionul 23 August, vizitele pe şantiere; altele, poate în primă vizionare- cuvântarea lui la moartea lui Dej, o conferinţă de presă din Cehoslovacia la care reporterii îl pun pe dictator în încurcătură, halucinante –şi timpurii!- întrevederi în mijlocul câmpului cu Decebal şi Mihai Viteazul, excursii la munte şi la mare, vizitele la Mao şi Kim Ir Sen, înmormântarea mamei sale la Scorniceşti. Faptul că avanpremiera filmului a avut loc tocmai la Sala Palatului m-a făcut să mă cutremur în mod special la scenele cu congresele partidului, cel mai puternic fiind episodul în care Constantin Pârvulescu vorbea în 1979 împotriva lui Ceauşescu: toate astea se petrecuseră cu 20-30 de ani în urmă, pe scena aflată la doar câţiva metri de mine; într-un fel, priveam istoria în locul în care fusese cândva scrisă.

Nu cred, aşa cum s-au avântat mulţi să recomande, că filmul ăsta ar trebui văzut negreşit de toţi elevii. Fiindcă prin perspectiva sa voit dezechilibrată, Autobiografia recrează nebunia urmărită de noi şi părinţii noştri la televizorul cu program redus de atunci, dar pe care n-o poţi recunoaşte ca nebunie dacă nu cunoşti realitatea din acei ani. Însă după trei ore care-ţi amorţesc şezutul dar îţi stimulează mintea, te întrebi cum de am acceptat şi noi atunci această nebunie, sau ca să-l citez pe Andrei Crăciun, „Cât de mic este poporul care a născut şi s-a lăsat condus de un cârmaci atât de «mare»?"

Zero attitude 1 (luni)

Una din teoriile care-mi zbârnâiau în cap prin State era că poţi trăi destul de bine şi fără bani. De la întoarcere n-am mai avut timp să aprofundez ipoteza, dar aceasta mi-a revenit în cap săptămâna trecută, când am făcut un mic şi gratis tur de forţă al proiecţiilor de filme.

Luni am fost din nou la Centrul Ceh, la Documentary Mondays, programul în cadrul căruia vizionasem şi Cooking History. De data asta în program era un documentar românesc intitulat Migratorii, care îi aduce în discuţie pe românii plecaţi la muncă în străinătate. Deşi tema era foarte interesantă, exploatarea ei a fost însă cât se poate de banală -prea puţin din cele 55 de minute ale filmului a adus ceva nou faţă de ce am văzut cu toţii în sute de reportaje de televiziune despre acest subiect din ultimii ani. Singura „găselniţă”, pornită probabil dintr-o iniţiativă de imagine, a fost implicarea Adinei Vălean, europarlamentar PNL, în finanţarea şi realizarea peliculei; pe baza acestei prezenţe, Iulian Comănescu compara în cuvântul său de introducere demersul Migratorilor cu celebrul An Inconvenient Truth; comparaţie ridicolă, după părerea mea, fiindcă Adina Vălean nu are nici pe plan local notorietatea pe care o are Al Gore pe plan mondial, dar mai ales, fiindcă nu transmite faţă de subiectul abordat de ea pasiunea pe care o are –nu de ieri, ci de decenii- fostul secund al lui Clinton pentru problemele de mediu.

Mi-a rămas în minte şi argumentul unui şef de organizaţie a românilor din Castellion, supărat pe cei de-acasă care îi cataloghează –într-adevăr, peiorativ- pe conaţionalii plecaţi drept „căpşunari”: „Păi prin părţile astea nici nu cresc căpşune, noi aici suntem la cules de portocale!”. Pe omul nostru îl deranja nu conotaţia apelativului, ci inexactitatea lui! Singurul câştig al serii a fost berea Pilsner Urquell, pe care mai bine o plăteam decât să văd filmul pe care-l promova.

Halloweenul neaoş

Prima dată auzeam de Halloween pe la jumătatea anilor 90, când un băiat de pe stradă, mutat în State pe undeva prin New Jersey –care pentru mine era atunci totuna cu New York- ne scria încântat despre o sărbătoare ciudată cu oameni costumaţi în vrăjitoare şi schelete. Dimpreună cu Valentine’s Day, evenimentul ăsta avea încet-încet să fie adoptat şi pe la noi, lăsându-mă pe mine cam ca pe morţii comemoraţi în ultima zi de octombrie: rece.

Am însă şi amintiri calde şi frumoase cu ziua asta, de acum cinci ani, când Halloweenul m-a prins în State. Era o toamnă plină de entuziasm, când studenţii însufleţeau din nou orăşelul Hanover şi Colegiul Dartmouth, zilele erau reci, dar senine, iar lumina ricoşa neobosită între soare şi straturile de frunze galbene de pe jos. Cam aşa pica Halloween în 2005, la graniţa dintre Vermont şi New Hampshire, unde mă aflam eu. Toată suflarea era cuprinsă de frenezia petrecerii, împodobindu-şi din timp camerele, ferestrele şi casele cu cele mai năstruşnice accesorii, un arsenal de băgare a spiritelor în sperieţi care creştea de la an la an. La marginea drumului ce lega două orăşele, cineva îşi realizase de pildă lângă cutia poştală o adevărată scenografie, cu mâini strecurându-se de sub pietre de mormânt, stafii şi doamne cu coasă. Prin comparaţie, dovlecii sculptaţi ce tronau pe gardul peluzei bătrânului colegiu erau de-a dreptul cuminţi.



În ziua cea mare, din cauza programului mai scurt de lucru şi a afluxului mare de clienţi la care se aştepta managementul fast-foodului la care lucram, am fost mutat din tura obişnuită de noapte în cea de dimineaţă. Ocazie cu care am constatat că toată lumea dăduse în mintea copiilor. În spatele tejghelei, o casieriţă micuţă şi sfioasă, cu faţa albă, pistruiată şi cam îmbătrănită, venise costumată în...văcuţă, încurcându-se la tot pasul în ugerul de pe burtă. Iar la drive-through, un ţărănoi gălăgios între două vârste rememora foarte vesel aşteptându-şi comanda o întâmplare petrecută cu câţiva ani înainte, când într-un hamburger servit de restaurantul respectiv fusese descoperit un deget de om; a plecat probabil un pic dezamăgit că n-a găsit ceva similar în meniul întins pe fereastră, dar mândru de manechinul decapitat şi vopsit cu roşu pe la gât pe care-l căra în spatele camionetei- hotărât lucru, dacă ai de gând să te plimbi în văzul tuturor cu o victimă reală fără să păţeşti nimic, cel mai sigur este s-o faci de Halloween.