Secretul

Jocul istoriei

La o aruncătură de băţ de Green Point, stadionul din Cape Town al Cupei Mondiale, în apele dintre două oceane se află o întindere micuţă de pământ, ca un punct pe hartă. O firmitură de uscat, capcana pe vreme de furtună a vechilor corăbieri şi locul în care, până nu demult, speranţa era trimisă să moară. Fiindcă din Insula Robben, acolo unde regimul apartheid îi întemniţa pe cei ce visau la egalitatea între rase, trebuia să ieşi deziluzionat, îngenunchiat, distrus, sau, cel mai bine, mort.

Dar cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, prizonierii fără nume şi fără drepturi ai acestui Alcatraz sud-african au făcut primii paşi spre recâştigarea umanităţii lor. Şi i-au făcut...cu mingea la picior. Mingi improvizate din carton, hârtie, sfoară şi alte lucruri interzise, cu care la început jucau pe ascuns miuţe haotice în celulele insalubre şi supra-aglomerate; pentru ca-ntr-un târziu, după ani de cereri neîntrerupte şi corespunzător pedepsite, jocul să se mute la vedere, în aer liber, iar deţinuţii politici de pe insulă să-şi înfiinţeze propria asociaţie fotbalistică. O federaţie în toată puterea cuvântului -cu echipe şi divizii, arbitri şi comisii, regulamente şi constituţie- care, botezată Makana după războinicul Xhosa ce crezuse cândva că poate transforma în apă gloanţele coloniştilor, le-a redat condamnaţilor schingiuiţi şi înfometaţi singurul lucru de care aveau nevoie pentru a supravieţui: speranţa.

Ocnaşii altădată epuizaţi de absurdul de a sparge piatra în carieră doar ca s-o vadă apoi aruncată în mare îndurau mai uşor abuzurile, de dragul unei noi duminici în care aveau să-şi încurajeze favoriţii. Deţinuţii anonimi din celulele ticsite deveneau vedetele unor echipe cu nume mândre ca „Gunners”, „Hotspurs” sau „Black Eagles”. Cei condamnaţi de legile strâmbe de afară învăţau înăuntru legile drepte ale regulamentului FIFA. Oamenii identificaţi de temniceri printr-un număr sau o înjurătură, îşi recuperau demnitatea în scrisorile oficiale dintre cluburi şi comisii care începeau cu „domnule” şi se încheiau cu „al dumneavoastră, întru sport”. Iar celor care avuseseră de gând, ca mulţi alţii înaintea lor, să-şi ia viaţa din cauza batjocurei şi torturii, cel mai iubit sport din lume le-a arătat că întotdeauna ai pentru ce trăi.

Din oamenii cărora acolo, pe Insula Robben, fotbalul le-a schimbat viaţa, mulţi aveau peste ani să schimbe la rândul lor chipul slut al Africii de Sud. Cel mai important deţinut de pe insulă, atât de periculos încât a fost împiedicat să mai vadă meciurile, devenea, după un sfert de secol, primul preşedinte de culoare al ţării sale. El depunea jurământul pe o nouă Constituţie, elaborată de chiar omul care cândva redactase şi statutul Makanei. Iar în iunie anul acesta, unul din cei mai aprigi fundaşi de pe insula-temniţă, ajuns între timp noul şef al statului, inaugura prima Cupă Mondială de pe tărâm african.

În zilele noastre, închisoarea de maximă securitate a devenit muzeu. Mii de microbişti îi treceau pragul astă-vară, bătând culoarele, cercetând celulele, străbătând curtea în care, indiferent de scor, un meci de fotbal era întotdeauna o victorie. Treizeci de minute durează drumul de întoarcere de la terenul îngrădit cu sârmă ghimpată la stadionul ultra-modern din Cape Town. Jumătate de oră pentru un drum de jumătate de secol.

Oraşe-n beznă

Călătorului care nu se uită doar după muzee şi buticuri, un oraş precum Roma îi poate produce şi o mică revelaţie rutieră. Admirând maşinile cât nişte cutii de chibrituri pe patru roţi şi străbătând străzile înguste, străjuite de clădiri medievale, s-ar putea să constaţi cam care e relaţia dintre trafic şi bătrâna capitală: primul este subordonatul celuilalt; maşina s-a adaptat oraşului. Lucrurile nu stau însă peste tot la fel- mai la est, unde soarele răsare mai devreme dar lumina face cumva şi ajunge cu întârziere, capitalele preferă să se supună automobilului, renunţând de dragul lui la istorie, la specific şi, dacă e nevoie, la oameni.

Acum câţiva ani, un locuitor din centrul Pragăi îşi împacheta lucrurile şi se muta la periferie, epuizat de lupta sa cu maşinile; nu-l deranjau accidentele, ambuteiajele, hărmălaia sau poluarea, nicidecum- pe el îl doborâse incertitudinea locului de parcare din faţa casei. Povestea vecinului care a ales să-şi urmeze autoturismul spre zări mai albastre l-a inspirat pe Martin Marecek să întemeieze, împreună cu câţiva prieteni, mişcarea civică Auto*mat, a cărei poveste am văzut-o lunea trecută în documentarul cu acelaşi nume difuzat la Centrul Ceh.


Câţiva ani de activitate ai organizaţiei sunt comprimaţi în 90 de minute de film care înşiră simptomele unei dependenţe ucigaşe de automobil. Sunt comparate picturile luminoase ale pieţelor pragheze de la 1900 cu realitatea traficului încremenit din aceleaşi locuri în secolul 21; sunt puse faţă-n faţă o poză din 1976 a regizorului pe trotuarul larg din faţa casei şi fotografia băiatului său pe acelaşi trotuar, ocupat pe jumătate de maşini parcate, 30 de ani mai târziu; este amintit tristul raport de 2 oameni la un autoturism din cel mai mare oraş cehesc. Toleranţa la drog cere doze mai mari şi forme variate de administrare –la un show de tunning auto, lumea urlă de entuziasm la proba de spargere a pneurilor prin ambalarea la maximum a motorului. Se observă şi semnele obsesiei –în aşteptarea poliţiei, un şofer implicat într-un accident se menţine ocupat...lustruindu-şi maşina. Nu lipsesc nici manifestările sevrajului- claxoane şi înjurături când o stradă e transformată pentru o zi în zonă pietonală, ameninţări cu închisoarea adresate pâlcului de biciclişti care rulează prin oraş, distrugerea sistematică a mascotei Auto*mat, un bătrân FIAT pe care, sub mesajul „Sunt implicat!” , era descris impactul automobilului asupra mediului, sănătăţii, vieţii sociale şi economiei. Tratamentul propus pentru dependenţa de automobil este similiar cu cel de substituţie prescris de medic pacientului subjugat de opioide, numai că metadona e înlocuită cu linii de tramvai şi metrou, iar naloxonul, cu pistele de biciclişti.

S-au întâmplat multe cu Auto*mat de când şi-a început lupta şi până-n zilele noastre. În timp ce pedala spre casă, primul lor lider a fost lovit într-o noapte de-o maşină şi a murit după câteva zile; mişcarea s-a transformat treptat dintr-o gherilă urbană într-o organizaţie care luptă cu legea-n mână prin tribunale şi şedinţe de consiliu; s-au creat zone pietonale şi benzi pentru biciclişti. Lucrările la cel mai ambiţios proiect al municipalităţii, un mare bulevard parţial subteran, n-au putut fi însă împiedicate; primăria oraşului de pe Vltava a fost surdă la zicala urbaniştilor moderni- „semeni bulevarde, culegi trafic”.

Acolo totuşi încă e bine- ceva mai la est, pe malurile Dâmboviţei, întunericul e şi mai gros.

Promisiunea

Trei dinţi care de ceva vreme îmi tot trag semnale de alarmă m-au determinat săptămâna trecută să merg să-mi fac radiografii. Bruma de cunoştinte rămasă din cei şase ani de facultate de stomatologie nu-mi dădea pace, chinuindu-mi gândul cu viziunea şlefuirilor, tratamentelor de canal şi a extracţiilor la care mi-am condamnat măselele prin neglijenţa mea. Aşa că marţea trecută, de Sfântul Andrei, mi-am luat inima-n...dinţi şi-am mers la Clinica Medident, pompos autointitulată „Institut de radiologie dentară”. Înăuntru, roiuri grăbite de asistente în halate albe întâmpinau, luau datele, dirijau spre sala de aşteptare, conduceau în cabinete, investigau şi chemau la ghişee mulţimea de pacienţi năuciţi de atâta eficienţă- în febrilitatea sa, Medidentul ăsta aduce mai mult a uzină decât a institut.

De cum am intrat pe uşă, am fost repede luat la procesat de maşinăria gândită parcă să-i împiedice pe nehotărâţi să facă cale-ntoarsă; o asistentă mi-a cerut numele, m-a întrebat ce fel de radiografii am venit să-mi fac şi ce medic m-a trimis. La ultima chestiune, înghiontit de o rămăşiţă de orgoliu şi mai ales de dorinţa de a preveni din start posibilitatea ca la final vreo asistentă să-mi interpreteze rezultatul radiografiilor –ceea ce, de bine de rău, încă mai ştiu să fac- am scos pieptu-n faţă şi am spus: „eu însumi”; am aşteptat apoi în sală să-mi vină rândul, ca toată lumea. De unde să ştiu eu că, între timp, informaţia se răspândea? Asistentele frumuşele de la cabinetul de radiografii unidentare m-au întâmpinat foarte călduros, gâdilându-mi apoi în mai multe rânduri ego-ul cu apelativul „domnu’ doctor”. Iar odată întors în sală, după câteva minute în care printr-un microfon au fost chemaţi la ghişeu Popescu Gheorghe, Boboc Elena sau Grozavu Andrei, mi-am auzit şi propriul nume, rostit solemn şi cu particula de politeţe în faţă: domnul Mihai Călin. Cu portofelul în mână, m-am îndreptat spre locul cu pricina, unde o altă asistentă m-a anunţat zâmbind că nu trebuie să plătesc; după obişnuitul balet de refuzuri şi reasigurări, chestiunea era definitiv tranşată. M-am ales însă şi cu o mustrare prietenoasă - „nu prea trimiteţi pacienţi la noi...”-, la care am minţit politicos -„nu-i nimic, poate de-acum înainte”-, ca să ne despărţim prieteni.

Din crâmpeiul ăla de lume în care mă dădusem drept cel care-aş fi putut să fiu, am ieşit simţindu-mă cu 20 de centimetri mai înalt, cu 10 kilograme mai slab şi cu 5 ani mai tânăr. Şi de atunci mă tot gândesc că poate nici n-am minţit-o pe asistenta amabilă de la ghişeu. Poate la anul, pe vremea asta, o să încep să-i trimit pacienţi.

Noaptea speranţei

Am destule lucruri să-mi reproşez în acest an. Animalele au avut viaţă grea cu mine- pe căţeluşa Vera am tot alergat-o prin curte ca s-o înhaţ de botul mare, negru şi zemos, iar pisicile Ţipi şi Ţiţi au atârnat adesea de mâna încleştată în cefele lor blănoase. În cameră mi-am surclasat propriul record la dezordine, în principal datorită maldărului de ziare şi reviste gratuite pe care le aduc de 6 luni de la Adevărul. Nu m-am mai uitat atâta la televizor, în schimb am stat lipit de calculator, ceea ce-i cam acelaşi lucru. Am înjurat nepermis de mult, chiar dacă de regulă doar pentru urechile mele. N-am fost săritor decât din întâmplare, obligaţie sau mustrări de conştiinţă, iar depresiile neclintite s-au manifestat cu predilecţie prin lene. Am fost egoist, am strâmbat din nas la sfaturile şi părerile celor din jur. În fine, a trecut mai mult de un an de când nu sunt angajat nicăieri- sau mai bine zis, de când fac degeaba umbră pământului. Pe scurt, în 2010 n-am fost deloc cuminte.

Mă aşteptam deci ca Moş Nicolae să-mi aprovizioneze noaptea trecută încălţările –pe care, apropo, nu le-am curăţat- cu un stoc de nuiele care să-mi înroşească fundul tot anul viitor. Când colo, nu numai că a trecut prin ambele locuri unde mi se odihnesc pantofii- în Toamnei şi în Dristor-, dar nici n-a venit cu tactici din şcoala de corecţie. Mi-a adus un ren albastru, care să-mi hrănească visele la dragul meu Stockholm, o ciocolată şi un chec cu marţipan care să-mi gonească amărăciunea şi să mă facă mai simpatic. Şi fiindcă n-a uitat cât de mult rău îmi face frigul la picioare de câţiva ani încoace, mi-a lăsat o perche de ciorapi şi una de papuci-ultimii, cu recomandarea să n-o mai necăjesc pe mama, purtându-i şi prin curte, şi în casă.

A fost de treabă Moşul la capătul celui mai rău an al meu de până acum. Cine ştie, o fi decis că nu-s încă irecuperabil.