Un tramvai numit Gerilă

Tramvaiul dojeneşte maşinile fără încetare- ba că parchează prea aproape de şină, ba că se-nghesuie să facă stânga înainte s-apuce el să treacă. Protestează, dar nu prea-l bagă nimeni în seamă- printre troienele din oraş, soneria lui ca de clopoţel lasă mai degrabă impresia unui colind nevinovat decât a unei ameninţări serioase.

Înăuntru, călătorii agăţaţi de bare stau la pândă ca de obicei- doar împrejurările-s schimbate. Scaune libere sunt o mulțime, dar nimeni nu pofteşte la acelea- poate doar câte-un naiv de-abia urcat, care de cum se-aşează, sare înapoi în picioare, străbătut parcă de-un curent electric. Toţi râvnesc locurile pe care o mână de temerari s-au încumetat să le ocupe măcar vreo două staţii: de-ndată ce unul dă semne că urmează să coboare la prima, trei sau patru pasageri se plasează strategic, pentru a revendica succesiunea la scaunul încălzit.

Geamurile-s congelate pe ambele părți, radiatoarele funcționează cât să nu înghețe la rândul lor. Înfofolită-n scaun, o femeie își împărtășește indignarea cu cei din jur: ”Parcă suntem animale! Păi du-te-n Franța, în Italia, în Belgia, să vezi civilizație! Nu se există să te țină-n frig și să te mai și-ntârzie atâta!”, aruncă ea cu sictir. Nu doar aspectul sau etnia mă fac să bănuiesc că nu și-a cumpărat biletul care s-o îndreptățească să-și ceară dreptul de consumator- din zece urcări în orice vehicul RATB, rareori văd să fie validate mai mult de una-două... Cetățenii și statul, concurenți într-o cursă a înșelătoriei ale cărei consecințe se văd la tot pasul.

Afară, tramvaiul s-a oprit fără speranță de înaintare: o mașină lăsată câș blochează calea. După câteva secunde, vocea soneriei se sparge și se transformă-ntr-o hârâială jalnică. A răcit și clopoțelul.

Toamnă târzie

La câțiva pași de mașinile care urcă vuind spre Calea Victoriei, o mamă și fetița ei coboară pe Câmpineanu ținându-se de mână. Merg pe lângă blocurile vechi fără să se uite-n jur, cu un aer serios, femeia-de eleganța sobră a unui angajat la sediul central al vreunei bănci, copilul- înfofolit ca pentru iarnă, chiar dacă Moș Nicolae a trecut, iar afară e tot cald și soare. Deodată, fetița se oprește; boticul se deschide într-un zâmbet larg, capul se dă pe spate atât cât permit gluga, căciulița și fularul, degețelul țintește înainte, iar glasul subțire tâșnește răgușit de emoție: ”Uite, mami, ninge, niiiiiiinge!”. Femeia privește încurcată pentru o clipă fulgii rotunzi și cam solizi din față, se uită apoi în sus, deasupra ei, după care coboară către copil un zâmbet cald, un pic dezolat, și-i spune: ”Dar n-o să țină prea mult, să știi”. Pornește din nou la drum, trăgând-o ușor pe micuța care rămâne, visătoare, un pic în spate. La următorul bloc, din cer deja nu mai pică nimic. ”Asta a fost doar așa, de repetiție. În curând o să vină și aia serioasă”, dă mama să-și consoleze fiica, care însă a luat-o deja înainte țopăind, spre Cișmigiu- poate spre locul de joacă, să le povestească tuturor despre zăpada care a căzut câteva clipe doar pentru ea. În urma lor, sus pe schelă, muncitorii taie mai departe polistirenul pentru izolație.

Eliberare

După patru luni, patul nu mai înseamnă doar partea de la margine- pot să dorm oriunde-mi place, în orice poziţie-mi convine. Merg şi alerg în fine prin oraş fără să mă întreb la fiecare colţ de stradă dacă nu cumva mi-am făcut vreun rău de ultima dată când am verificat. După patru luni, nu mă mai spăl pe bucăţele, frustrant, lent, anevoios: pot să mă bucur pe deplin de apa fierbinte, lăsându-mă în bătaia duşului sau tolănindu-mă în cadă- n-o să păţesc nimic. Intru pe poartă fără s-o mai gonesc cu strigăte pe Vera, care vine mereu să mă salute fluturând din coadă şi sărind vijelios pe mine cu labe mari şi ascuţite. După patru luni, furtunurile şi pansamentele au dispărut, luând după ele grijile şi restricţiile.

Am căutat atât de mult în viaţă să devin sau să fiu în preajma specialului şi a memorabilului; zilele astea mă întreb dacă obişnuitul şi normalul, atât de evitate şi dispreţuite, nu sunt cumva, de fapt, o binecuvântare.

Obsedantul deceniu

În dimineaţa ultimei zile de vineri a lui iulie, înainte de serviciu, mă duceam la spital pentru o procedură neplăcută şi îndelung amânată, dar rapidă şi de rutină, care să-mi mai cumpere câteva săptămâni de linişte. Lucrurile îmi mergeau bine: nu trecuse mult de când Viena îmi împuiase capul cu visuri, un editorial cu al cărui sarcasm mă mândream apărea chiar în ziua aceea pe tarabe, iar august aştepta după colţ, cu promisiunea unui concediu memorabil prin ţară. Câteva ore mai târziu, după ce procedura eşuase, doctorul meu îmi explica, cu calmul pe care ţi-l dau experienţa şi seriozitatea, intervenţia de urgenţă pe care era nevoit s-o efectueze. Rămas singur în salon ca să mă pregătesc, mă minunam, rememorând trecutele grozăvii care mă aduseseră-n acea situaţie şi contemplând-o pe cea inedită şi umilitoare pe care urma s-o trăiesc, că tot nu am pornirea de mă arunca de la fereastra etajului al treilea, unde mă aflam.

Problema mea nu este una spectaculoasă- n-am căpătat-o în împrejurări remarcabile şi n-ar declanşa o campanie frenetică de strângere de fonduri în reţelele sociale. Dar din momentul în care, pe la sfârşitul liceului, a început să-şi etaleze simptomele, mi-a schimbat viaţa. Acţiuni uzuale până la desconsiderare ale corpului uman au devenit pentru mine, rând pe rând, dificile, chinuitoare, imposibile. Am căpătat astfel, în timp, obiceiurile, grijile, ciudăţeniile şi suspiciunile unui pensionar, cu o viaţă socială pe măsură, iar bucuriile mi-au înflorit, rare şi plăpânde, într-o umbră în care s-au ofilit rapid. Boala mi-a prezidat aceşti 10-11 ani de prietenii abandonate, ocazii irosite, iubiri tensionate şi cariere ratate- să mă gândesc la cine-aş fi fost astăzi în alte circumstanţe mă descumpăneşte.

În dimineaţa asta de început de noiembrie, merg spre sala de operaţie având în spate ruinele unui deceniu. La finalul zilei, îmi doresc ca viaţa mea să fi păşit pe-un drum mai bun.