Argintul de la gât şi arama de pe faţă

 Copilării pierdute în antrenamente, departe de familiile nevoiaşe... Bucuria de a reprezenta culorile, mândria de a ţi se cânta imnul... Performanţe obţinute în ciuda autorităţilor hapsâne care nu investesc în infrastructură şi nu asigură un nivel decent de trai... Blestematele accidentări care mai degrabă ambiţionează decât întorc din drum... Medalia care răsplăteşte, mai mult decât orice recompensă financiară, eforturile şi lipsurile de ani de zile... Cei mai buni ambasadori ai ţării... Sunt doar câteva din clişeele cu care presa îşi însoţeste relatările despre succesele româneşti la marile competiţii sportive. Patetice şi neoriginale cum sunt, le acceptăm cu ocazia multor întreceri  europene, mondiale şi olimpice pentru că ştim sau intuim că la urma urmei ele reflectă adevărul.

Numai că în spatele stereotipiilor se ascunde uneori lipsa nu doar de creativitate –obositoare, dar inocentă-, ci chiar de respect autentic pentru cei pe spinarea cărora jurnaliştii îşi croiesc poveştile lacrimogene. Acum o săptămână, în ziua referendumului pentru destituirea preşedintelui, Alina Dumitru declara că nu a votat, că subiectul nu o interesează şi că de data aceasta nu au sunat-o s-o felicite nici Băsescu, nici Antonescu. Cea cu care începe numărătoarea medaliilor româneşti de la ultimele două olimpiade le-a bătut obrazul şi suspendatului care o căutase în urmă cu patru ani, şi interimarului care nu ratase altminteri ocazia, în campania găunoasă de legitimare într-o poziţie uzurpată, de a se afişa cu delegaţia olimpică înainte de plecarea spre Londra. O dovadă la prima mână, într-un alt domeniu şi la un alt nivel, că lupta încrâncenată pentru o funcţie i-a făcut pe primii doi oameni în stat –şi pe susţinătorii lor- să ignore tot ce n-are legătură cu disputa lor. Un fel mult mai cuminte de a spune „PDL, USL, aceeaşi mizerie!”. Într-o împrejurare cu adevărat ciudată, în care problema nu era ce, ci dacă se votează, o atitudine decent exprimată a stârnit furia a doi dintre cei mai vocali susţinători ai debarcării lui Băsescu, care prin comentariile ruşinoase la adresa unei medaliate cu argint şi-au dat arama pe faţă: au taxat orgoliul unei sportive care tocmai obţinuse una din cele mai mari performanțe ale sale, au ironizat înfrângerea în finală a unei luptătoare accidentate, i-au minimizat eforturile, reducând-le la valoarea de piaţă a locului pe podium. Iar după o săptămână în care îi îndemnaseră ipocrit pe români să-şi exercite dreptul la vot, negau unuia din idolii lor pe cel la liberă exprimare: „Să tacă dracu’ din gură!”. Faptul că înainte să afle de declaraţiile ei o lăudaseră nu-i disculpă, cum îşi imaginează, ci confirmă atitudinea cu care au reuşit să ne molipsească pe prea mulţi dintre noi, aruncându-ne cu zeci de ani în urmă: că mai mult decât talentul, competenţa, munca cinstită şi succesele meritate, te caracterizează opţiunile politice.

Reacţiile, inclusiv cele oficiale, la împroşcăturile otrăvite ale dezgustătorului duo sunt singurul lucru pozitiv din toată această poveste. Deşi în prea mare măsură la fel de violente ca aprecierile care le-au declanşat, ele demonstrează că mai sunt printre noi destui oameni lucizi, care-şi judecă idolii nu după vot, ci după fapte. Care înţeleg că protejându-ne simbolurile ne protejăm pe noi înşine.

Suporter fără frontiere

 Când ţara pe care o vizitezi este angrenată în fazele eliminatorii ale unei competiţii precum Campionatul European de Fotbal, este practic datoria ta de microbist şi obligația de oaspete să-i urmăreşti meciurile. Cu atât mai mult cu cât este vorba de Italia, ale cărei selecţionate au intrat, de-a lungul timpului, în istoria acestui sport. În seara duminicii în care ajunsesem la Roma, am văzut alături de cei din Centrul Alternativ de Detenţie de la Villa Maraini doar prima repriză a partidei Italia-Anglia din „sferturi”- jocul anost şi mai ales oboseala drumului m-au făcut să mă retrag la pauză în camera mea de la etajul de deasupra. A doua zi de dimineaţă, când l-am întrebat Julius, bucătarul nigerian al organizaţiei -şi unul din puţinii vorbitori de engleză de acolo- cine câştigase, acesta mi-a răspuns un pic mirat: „Noi, cu 4-2 la penaltyuri! Vrei să spui că n-ai auzit toate strigătele, toate urletele de dedesubt?”. Nu, nu le auzisem, şi-mi cam părea rău de ce ratasem, dar mă bucuram de semifinala care-mi oferea încă o şansă. Exista totuşi o problemă: meciul avea să fie împotriva Germaniei, una din marile favorite ale competiţiei, după patru victorii din tot atâtea jocuri -şi preferata mea dintotdeauna.

În după-amiaza joii următoare mi-am luat rămas bun de la Villa Maraini şi m-am mutat într-un Bed&breakfast din apropierea Vaticanului. Cum însă ar fi fost trist să văd meciul de unul singur la televizor, cu o oră înaintea loviturii de începere am luat-o la picior pe bulevardul Iulius Cezar, mărginit de platani impunători şi maşini minuscule, îndreptându-mă spre centru, în căutarea unor tifosi cărora să mă alătur. Nu mi-a luat mult să-i găsesc: de cum am trecut Tibrul, s-au înmulţit micile grupuri pedestre sau motorizate de tineri care-şi fluturau steagurile şi-şi strigau încurajările. Cu toţii se îndreptau, aveam să-mi dau mai târziu seama, spre Piazza del Popolo, iar pe via Flaminia pizzeriile şi cişmelele deveniseră staţii de alimentare pentru mulţimea de microbişti. Trecând pe sub Porta del Popolo, am ajuns în piaţa din jurul unuia din multele obeliscuri ale oraşului –o mai fi rămas vreunul şi prin Egipt?-, unde mii de oameni cu steaguri, peruci şi feţe tricolore se strânseseră să-i susţină pe Azzurri în faţa unui ecran uriaş plasat la poalele dealului Pincian. Ca să nu mă pun în situaţia de a încuraja Mannschaft-ul şi a mă bucura de golurile pe care mă așteptam să le înscrie  tocmai în mijlocul unei mulţimi de fani înrăiţi de înfrângere, mi-am găsit un loc pe unul din gardurile străzii circulare din jurul pieţei. Acolo am ascultat, la începutul transmisiei, cum miile de oameni strânşi în seara călduroasă din centrul Romei cântă cu patos pentru jucătorii aflaţi la 2.000 km distanţă, la Varşovia, minunatul imn Fratelli d’Italia-şi începuse să-mi pară rău pentru victoria logică a favoriţilor mei. Predicţiile mele, ale specialiştilor şi pariorilor n-aveau însă să stea prea mult în picioare. După un sfert de oră în care au fost dominaţi, italienii au înscris pe contraatac de două ori în 20 de minute, declanşând isteria în piaţă. Torţele s-au aprins instantaneu şi sute de steaguri s-au ridicat frenetic, pe fundalul asurzitor al strigătelor, sirenelor şi petardelor: imposibilul se producea sub ochii tuturor, echipa chinuită de scandaluri care trecuse cu greu de faza grupelor şi avusese nevoie de lovituri de departajare după un meci fără gol ca să ajungă în semifinale era acum cu un pas în finală. La fel de convins de înfrângere pe cât de sigur fusesem iniţial de victorie, am plecat la pauză din piaţă, ca să nu prind aglomeraţia de final la stația de metrou apropiată. Am urmărit cea de-a doua repriză la plasmele scoase în stradă ale unei trattorii elegante din apropierea pensiunii, alături de meseni, chelneri cu cravate tricolore, tineri aşezaţi în scutere şi muncitori la salubritate, a căror bucurie creştea cu trecerea fiecărui minut. Germania a reuşit, ce-i drept, să înscrie un gol din penalty în al doilea din cele patru minute de prelungiri, însă era prea puţin, prea târziu. Iar de la ultimul fluier al arbitrului până târziu în noapte, claxoanele au sărbătorit o victorie meritată- cum aş fi putut să mă culc supărat?

După câteva zile, la Kiev, Spania zdrobea însă cu patru goluri visele unei echipe care deja îşi depăşise condiţia. Din faţa televizorului de-acasă, din Bucureşti, le-am transmis în gând regretele mele frumoşilor suporteri adunaţi în număr şi mai mare la Circo Massimo: de data asta, fuseserăm în aceeaşi tabără.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 27 (1.173) din 6 iulie 2012

De la suferinţă la referinţă

Navetele spaţiale şi operaţiile pe creier. În vorbirea curentă, cu ele comparăm activităţile umane mai mult sau mai puţin complexe, când vrem să ne convingem interlocutorii –sau pe noi înşine–  că aproape nimic nu este imposibil. Fie că-i vorba de legatul la şireturi şi mersul pe bicicletă din copilărie, de admiterea la facultate şi parcarea laterală din tinereţe sau de jobul într-o multinaţională şi creşterea unui copil de la maturitate, toate pălesc, suntem asiguraţi, în faţa sarcinii pe care o au inginerii aerospaţiali sau neurochirurgii. Este un lucru logic, de la sine înţeles, chiar dacă puţini dintre noi i-am urmărit vreodată la lucru.

Primele contacte

Într-una din sălile de operaţie ale clinicii de neurochirurgie din Cluj, primirea unui observator nu diferă prea mult de cea rezervată musafirului din biroul comun al unei companii oarecare– se schimbă saluturi, se fac prezentări... Doar că aici te străduieşti să-i asociezi fiecăruia numele cu privirea, unul din puţinele lucruri care diferenţiază între ei oamenii acoperiţi din cap până-n picioare de bonete, măşti, halate şi mănuşi. Iar în mijlocul încăperii, întins pe o masă şi ascuns sub câmpuri sterile, un pacient aşteaptă să fie operat: mai precis, să i se extirpe o tumoră cerebrală. Nu-i aşadar nevoie de tăieturi regizorale sau coloane sonore pentru dramatizare: realitatea este mai impresionantă decât orice film.

Când reapare în sală, profesorul Ştefan Florian, şeful clinicii, se interesează când m-am născut; la răspunsul meu, pe care probabil că-l anticipase –„În 1982.” –, fixează cu privirea un punct situat deasupra mesei: „Ei bine, lampa asta are cu vreo zece ani mai mulţi decât tine.” În timp ce colaboratorii aranjează microscopul operator la capul pacientului, focalizându-l pe porţiunea de creier deja expusă, îmi vorbeşte despre scaunul special din care urmează să opereze: „De câteva săptămâni l-am cumpărat. În loc să-mi iau maşină, mi-am luat scaun pentru la clinică”. Iar înainte de-a purcede, mai are timp să-mi descrie în câteva cuvinte situaţia şi procedura: tumora care se află sub lobii frontali trebuie dezinserată de pe bază, devascularizată, iar apoi redusă. După aceea, nu se mai spun prea multe pentru o vreme: operaţia propriu-zisă începe, iar profesorul întrerupe liniştea doar ca să dea o indicaţie ori să ceară vreun instrument. În timpul ăsta – să fi fost 10 minute, să fi fost 30? – urmăresc din spate tot ce se-ntâmplă, privind fie direct, printre cei doi chirurgi, fie pe monitor, fără să-ndrăznesc să pun vreo întrebare.

Performanţe ignorate

Deodată –probabil la încheierea unei etape delicate, de desfăşurarea căreia numai eu nu fusesem conştient– profesorul pare să se destindă, iar detaliile încep să curgă cu generozitate, pe măsură ce fragmentele de tumoră se adună tot mai multe şi mai mari pe măsuţa asistentei. Tumora era un meningiom de planum sphenoidale, care comprima nervul optic, provocând pacientului tulburări de vedere. Căile de abord pentru o astfel de localizare, în linii generale, sunt două: frontală şi laterală. Majoritatea neurochirurgilor ar alege prima variantă, în care se deschid şi sinusurile frontale bilateral, cu risc de infecţie, manevrarea lobilor frontali produce tulburări de memorie, gândire, concentrare, personalitate, şi în plus, ultimul element care apare în câmpul operator este tocmai nervul optic. În schimb, prin abordul lateral, nervul optic, care trebuie menajat, este localizat chiar de la început. Genul acesta de abord pentru tumori cu astfel de localizare a fost prezentat anul trecut, la un congres al Mării Negre, de trei chirurgi: renumiţii profesori Samii şi Fahlbusch din Germania, ambii trecuţi de 70 de ani, cu câte 71-72 de cazuri, şi profesorul Florian- mai puţin cu trei-patru cazuri, dar şi cu 20 de ani.

Amintindu-şi de o întrebarea de-a mea din cursul dimineţii –senzaţionalism de reporter– dacă urmează să efectueze vreo operaţie mai deosebită, dsa îmi spune acum, aproape de final: „Uite, presupun că aceasta a fost o intervenţie destul de dificilă.”, după care notează amuzat, mai mult pentru sine: „Alţii apar pe sticlă pentru mult mai puţin”. În ziua în care cranioplastia realizată de un coleg din ţară era menţionată pe mai multe posturi de televiziune, profesorul Florian operase o tumoră de trunchi cerebral, două anevrisme şi o altă malformaţie arterio-venoasă –despre care nu s-a auzit nimic, nici măcar la ştirile locale...

Când îşi încheie misiunea, le mulţumeşte colaboratorilor, îi lasă să închidă şi se mută, cu mine pe urme, în sala învecinată. Alte saluturi, alte prezentări. Aici, pacientul a fost deschis de un rezident de an mare. Tot un meningiom, dar mai friabil –aşa că poate fi aspirat– şi mai superficial –deci îl operează în picioare, sub lupe. Apropo, lupele sunt cumpărate tot din fonduri proprii. Şi că veni vorba, asistenta îmi arată tot instrumentarul din faţa ei care a fost cumpărat de profesor: pense, foarfece, decolatoare... „Am primit două granturi, mi-am făcut cercetarea, am publicat rezultatele, iar din bani, am achiziţionat instrumentar pentru clinică.”, povesteşte, ca pe ceva firesc, profesorul Florian. „Dacă vrei să progresezi, ai nevoie şi de scule.”

În pielea altuia

Ca să pot asista la cele două intervenţii, profesorul îmi împrumutase un rând de-al său de echipament: bandană, bluză, halat, pantalon, saboţi. Un echivalent în engleză al expresiei „a te pune în pielea altuia” este „to put yourself in someone else’s shoes”. Ei bine, asta nu-i suficient ca să te pui în situaţia celuilalt, este, cel mult, un biet început: după trei-patru ore în sala de operaţie, sunt obosit, un pic asudat, mă dor picioarele şi spatele –şi eu n-am făcut, de fapt, nimic. Urmează o pauză binemeritată –pentru profesorul Florian, care mă conduce prin pavilionul, vechi din 1903, ce găzduieşte clinica. Îmi arată întâi noul bloc operator, recent amenajat în locul fostei terapii intensive: două săli concepute după ultimele cerinţe, cu dotări noi –da, inclusiv lămpile, considerabil mai puternice. În curând, celelalte trei săli urmează să intre şi ele în renovare, activitatea mutându-se în întregime, până la toamnă, în acestea două. Trecem din nou, pe urmele vizitei cu întreg alaiul de la începutul zilei, prin saloanele de la primul etaj şi de la mansarda cu aspect rustic, acolo unde, înainte de 2001, erau doar porumbei. Atunci, mansardarea a însemnat creşterea capacităţii secţiei de la 50 la 75 de paturi.  „Şi tot nu ne ajung, la ce volum de muncă avem”, reia profesorul Florian, când ajungem în biroul său. „Cu cele trei săli de acum, facem cam 2.200-2.300 de operaţii pe an, iar la cinci, câte vor fi în curând, am avea nevoie de cel puţin alte 20 de paturi...” Ar fi fost loc de mai multe, dacă s-ar fi pus o baie pe hol, nu câte una la un salon sau două, dar aşa este mult mai civilizat.

Răsturnare de situaţie

Pentru un necunoscător, lucrurile stau bine la clinica de neurochirurgie din Cluj, şi s-ar zice că aşa au stat tot timpul. Dar nu-i chiar aşa. De fapt, pe la începutul deceniului trecut, lucrurile erau chiar tulburi. Din cauza lucrărilor de renovare ce trenau de la mijlocul anilor ’90, activitatea se mutase în cadrul secţiei de chirurgie toracică, iar cu clădirea evacuată începuseră şi alţii să-şi facă planuri. Estimate iniţial la şase luni, lucrările aveau să se încheie după şase ani: „Ne-am mutat înapoi prin 2001-2002, după ce-am ajuns directorul DSP şi am putut urgenta lucrurile.” Tot acum vreo zece ani, clinica de la Cluj era propusă spre desfiinţare, urmând să i se ia dreptul de a forma specialişti– între timp, a devenit secţie de referinţă pe plan naţional. Ce înseamnă asta? „Am lărgit foarte mult spectrul de intervenţii neurochirurgicale. Patologia vasculară (anevrisme, malformaţii arterio-venoase) nu se aborda aproape deloc, decât urgenţele – acum se operează 100-110 anevrisme pe an. Se operau cam două-patru tumori cerebrale pe lună; eu numai astăzi operez patru, iar anual, vreo 350, şi nu sunt singurul chirurg, în total avem în clinică 500 pe an. Patologia pediatrică nu era deloc abordată, acum o facem pe toată. Cel mai mic copil pe care l-am operat vreodată, de meningomielocel, avea trei ore: se născuse prin cezariană la ora 9, a fost transferat la noi cu incubatorul, la 12 era pe masa de operaţie, iar două ore mai târziu era înapoi la neonatologie. Cel mai mic pacient operat de tumoră cerebrală avea 17 zile.” Profesorul se mândreşte însă şi cu realizările colegilor – printre ei, dr. Tiberiu Maior, specializat pe patologia spinală, unde face toate tipurile de abord, şi probabil singurul din ţară care operează tumorile de sacru, dr. Ioan Szabo, cu una din cele mai mari cazuistici pe tumori de orbită din Europa, sau dr. Horaţiu Stan, cu cea mai mare experienţă în chirurgia endoscopică din ţară... Şi ei, şi ceilalţi, dirijaţi şi încurajaţi să se dezvolte pe ariile care-i pasionează, trimişi în străinătate, la specializări. Acum, experienţa acumulată face ca străinii să vină să înveţe la cursurile de la Cluj...

Viitorul este asigurat

Aveam să întâlnesc, în zilele petrecute la Cluj cu ocazia unei veritabile Săptămâni de Neuroştiinţe de la sfârşitul lui aprilie, rezidenţi care se mândreau de faptul că activează la clinica de neurochirurgie de acolo, care nu ar fi dat acel loc pe niciun altul din ţară. Poate că unul din motive rezidă şi-n filozofia didactică a profesorului Florian: „Îi responsabilizez de la început, îi repartizez pe lângă toţi cei zece chirurgi seniori şi îi rotăm astfel încât să lucreze cu fiecare dintre noi.” Şi ei îmi confirmă că sunt lăsaţi, în funcţie de anul în care sunt, să facă incizii, să încidă şi să deschidă, să facă plastii de dură... „Un rezident de anul patru-cinci poate să intre ca mâna a doua alături de mine, ceea ce pentru ei este extraordinar”, punctează şeful clinicii. În alte vremuri, prin alte părţi, aşa ceva era de neconceput...

Un alt motiv de mândrie al profesorului îl reprezintă tinerii din Cercul Studenţesc de Neurochirurgie şi Neurologie, despre care, în timpul Congresului Euroacademia Multidisciplinaria Neurotraumatologica desfăşurat în acele zile, l-am auzit vorbindu-le multora din invitaţi. De ani de zile, tinerii ţin joia prezentări în biblioteca din mansarda clinicii, vin la gărzi, asistă la operaţii şi ajută atât cât pot: probabil că şi schimbările petrecute în clinică în ultimii ani i-au motivat. „Pe studenţi, trebuie în primul rând să nu-i opreşti, să nu-i frânezi.”, spune dsa. „Sunt atât de entuziaşti şi creatori, sunt o permanentă sursă de idei foarte bune, iar eu îi încurajez, îi coordonez, iar dacă unele proiecte presupun şi costuri suportabile, le acopăr eu. În fiecare an, câţiva dintre ei ajung rezidenţi pe neurochirurgie sau neurologie.” Uitându-ne deci la specialiştii, rezidenţii şi studenţii crescuţi în aceşti ani la Cluj, putem spune că viitorul sună bine. „Aşa este, dar nu numai pentru România, completează profesorul Florian, ci şi pentru Europa: au plecat medici primari în Germania, medici specialişti în Germania, Franţa, Anglia, Elveţia, formaţi de la cap la coadă aici. 25 de ani de şcoală investiţi de stat şi care sunt pierduţi. Am şi foşti studenţi care şi-au început rezidenţiatul direct în Germania, în Franţa...”

Tehnologia nu-i totul

De pe marginea prăpastiei, clinica a ajuns, în zece ani, aproape de vârf. Desigur, mai sunt lucruri de făcut, lipsuri care îi grevează activitatea: nu există CT sau RMN, astfel că pacienţii sunt transportaţi în alte părţi pentru investigaţii; deşi prin alte părţi există, dar sunt subutilizate, în tot Ardealul n-a fost adus un neuroangiograf, care să permită practicarea chirurgiei endovasculare (aşa se face că, dacă-n Occident, 90% din anevrisme sunt embolizate, în Estul continentului, acelaşi procent este operat clasic); cât despre neuronavigaţie, costul tehnicii te împiedică şi doar să visezi în viitorul apropiat. Unele probleme se vor rezolva în curând, odată cu deschiderea, într-o clădire alăturată, a unui centru de excelenţă multidisciplinar. Iar altele vor fi, aşa cum am văzut şi-n sală, acoperite chiar de către medici.

Ar fi greşit totuşi să insistăm la nesfârşit, cum există uneori tendinţa, pe dotările tehnice. Una din expresiile preferate ale profesorului Florian, învăţată de la un coleg american, este „A fool with instruments is still a fool with instruments”. Resursa umană este cea care contează, iar în clinica de aici, după cum am văzut, acest lucru a fost pe deplin înţeles.

 ***

Am părăsit puţin îngândurat clinica de neurochirurgie din Cluj şi pe oamenii săi. Nu mă îndoiam de performanţele obţinute acolo şi nu mai era preocupat nici de viitorul acesteia: după spusele profesorului Florian, s-a intrat pe un drum fără întoarcere, lucrurile s-au pus pe şine, colectivul este tânăr –„la 51 de ani, zâmbea dsa, sunt unul din cei mai bătrâni de aici”- şi pus pe fapte mari. Mă gândeam însă la cât de puţine rezultate îmi returnase motorul de căutare când căutasem ştiri despre locul acesta. Mă gândeam la răspunsul ferm al profesorului, din timpul primei operaţii, când, după ce-mi povestise despre selectivitatea ciudată a presei noastre, l-am întrebat de ce nu se promovează totuşi mai mult: „Nu am timp să stau pe sticlă, locul meu e aici, în clinică”; dar şi la medicii care-mi spuneau că şi-ar dori ca activitatea lor să fie mai bine cunoscută, în vremuri în care medicoritatea, chiar şi cea medicală, este promovată la rang de excelenţă...

De câteva săptămâni, sălile de operaţie proaspăt amenajate au început să funcţioneze- la fel şi lămpile chirurgcale noi şi puternice. Poate că, odată cu ele, se va aprinde şi interesul pentru o clinică renăscută din cenuşă.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 21 (1167) din 25 mai 2012

Era calculatorului

Fără-ndoială, preliminariile se consumaseră ceva mai devreme, în încăperile din spate, sub forma unei discuţii calme şi argumentate, încheiate printr-o înţelegere solidă, ca între adulţi. Dar de cum ajunsese în holul cel lung de la ieşire, fiecare pas cu care se apropia de uşă o răscoli din ce în ce mai tare, până când echilibrul de-abia atins se nărui. „Vreau înapoooooi!”, răsună deodată bocetul, şi toate privirile din jur se-ndreptară reflex spre fetiţa cu ciorapi albi şi tutu mov, înainte de-a se întoarce lent şi politicos în alte direcţii. „Te rooooog, vreau să mă mai uit la uuuuuna!”, strigă ridicându-şi nasul cârn înroşit şi ochii învăluiţi în lacrimi către mama surprinsă de ruperea tratatului. Degeaba o trase într-un colţ, unde-şi folosi arsenalul părintesc pentru astfel de situaţii: „vrei să ne facem de râs?”, „am crezut că eşti mare şi nu te mai porţi aşa” sau „mai venim peste câteva zile”- copila de 4-5 ani uitase de restul lumii, renunţa fără regrete la statutul de om matur şi n-avea încredere-n promisiuni. Şoaptele tot mai încordate ale femeii, la pieptul căreia, de sub hanorac, răsărea căpşorul unui bebeluş încă adormit, erau acoperite de jalea cu care fetiţa repeta întruna, indiferentă la orice replică: „Te roooog, mă mai uit doar la uuuuuna! Te roooog, mă mai uit doar la uuuuuna!”. Genul ăla de rugăminte a copiilor, care nu înduioşează, ci enervează, nu convinge, ci învinge. Aşa că mama o chemă din priviri pe bunica ce până atunci se ţinuse deoparte: „Du-o să se mai uite la una...”, zise cu un oftat lung, frecându-şi fruntea. Până să-şi dea seama că reuşise, cea mică mai lansă din inerţie un apel îndurerat. Apoi se lipi de mamaie şi plecă tiptil, brusc ruşinată de toţi spectatorii şi întrebându-se dacă victoria nu avea s-o coste mai încolo. „Să nu staţi mult, că ne prinde ploaia!”, mai apucă să le zică tânăra, care încerca acum să-l liniştească pe sugar.

Nepoata ştia drumul mai bine decât bunica: intră în camera din spate, urcă un rând de trepte, trecu prin coridorul dintre cele două case, coborî alte câteva trepte până în salonul somptuos şi coti către una din camere, care dă în odaia dorită- „Cărţi pentru copii” scrie pe plăcuţa fixată de tocul uşii, iar ea ştie asta, chiar dacă nu citeşte încă prea bine. Merse-ntr-un colţ al standului care tronează-n mijlocul încăperii şi opri în faţa motivului revoltei de mai devreme: o cărticică-alfabet de forma unei gentuţe, care înşiră în ordine obiectele pe care toate domnişoarele trebuie să le aibă la ele. De la apple la zipper, le parcurse concentrată, pe îndelete, mângâind din când în când paginile. Abia la sfârşit interveni amuzată bunica, care-şi drese vocea şi-i întinse mâna când văzu că-ncepe să se uite după alte cărţi. Iar fetiţa o însoţi împăcată.

Mama le aştepta pe o băncuţă de la baza scărilor. „Eşti gata?”, întrebă ea cu un zâmbet în colţul gurii, iar figura micuţei trecu de la remuşcare la mulţumire. „Hai să mergem, e târziu!”, reintră femeia-n rol, trăgând la loc fermoarul peste bebeluşul somnoros. Străbătură din nou împreună holul lung de la ieşire, sub privirile librăreselor care încercau să ghicească dispoziţia copilei- de data asta, totul mergea bine. Dar când ajunse la uşa mare de sticlă, mama se opri, lăsându-şi brusc umerii să cadă. „A-nceput să plouă” sună anunţul ei dezolat, subliniat de un tunet straşnic. „Trebuie să sun după un taxi”. Dar micuţa balerină o zbughi fericită înainte să audă ultima parte: mai văzuse ea o carte-gentuţă roz cu numerele de la unu la zece.