Vânătorii şi gonaciul

Pentru sistemele de sănătate din Europa, criza financiară a avut ca efecte nu numai reducerea bugetelor, temporizarea investițiilor, introducerea sau creșterea coplății, apariția unor taxe ori restrângerea serviciilor acoperite prin asigurări: printre consecințele acesteia se numără, în unele cazuri, și intensificarea migrației personalului medical. La Forumul European de Sănătate Gastein (EHFG) de săptămâna trecută, România a fost unul din exemplele negative în acest sens, apreciindu-se că 2.500 de medici au plecat ca urmare a tăierii cu 25% a salariilor. Iar din datelele prezentate periodic de către CMR, de fiecare dată mai alarmante, reiese că în jur de 13.000 s-au dus să lucreze în străinătate.  

Am vrut așadar să aflu de la John Dalli, comisarul european pentru sănătate și consumatori, cum privește Comisia Europeană acest fenomen și ce măsuri întrevede. Iată răspunsul oferit de dsa Vieții medicale, la ultima conferință de presă din cadrul Congresului: „Suntem foarte îngrijorați de problema migrației personalului medical. Am fost marți (n.n- la 2 octombrie, pentru lansarea Planului național pentru combaterea tuberculozei MDR) în România, iar acesta este unul din subiectele pe care le-am discutat cu Ministerul sănătății și primul ministru, despre îngrijorările serioase pe care le avem asupra migrației personalului medical. (..) Comisia încheie acum un studiu cerut de către Consiliu, pentru a vedea ce se poate face cu privire la această situație. Văd în acest fenomen, o spun public, o inversare a solidarității: state membre mai puțin bogate din Europa, precum România, investesc miliarde de euro în dezvoltarea personalului, pe care îl vede apoi braconat de către alte state membre, pierzând investiția pe care au făcut-o în acești oameni și, din câte mi s-a explicat, punându-i-se propriul sistem sanitar în pericol, ceea ce ridică întrebări asupra eticii acestor practici, mai ales a unor agenții care fac un marketing agresiv în astfel de țări. Urmărim deci această problemă, pentru care va trebui să găsim o soluție. Soluțiile ar fi în primul rând să stimulăm tinerii din statele membre mai bogate să acceseze aceste profesii, pentru că șomajul este ridicat în rândul tinerilor, dar în același timp avem mari deficite în profesiile din domeniul sanitar. Să privim la barierele create pentru tineri uneori chiar din partea profesiilor, de teama competiției, și să rezolvăm aceste probleme, nu doar să vorbim despre ele. Deci să creștem forța de muncă indigenă din sănătate în fiecare stat membru, aceasta este soluția reală. Apoi, să îmbunătățim și să investim în sistemele sanitare din țări precum România, pentru ca personalul sanitar să simtă că se poate dezvolta în propriile țări, fiindcă nu doar banii sunt cauza migrației, ci și faptul că profesioniștii din sănătate simt că dacă rămân în țara lor nu pot evolua- nu au echipamente, nu au infrastructura adecvată...” 

Să observăm pentru început că întâlnirile din România pe care oficialul european le menționează au fost cu primul-ministru și cu... Ministerul (nu ministrul) Sănătății. Într-adevăr, chiar în acele zile, dr. Vasile Cepoi, al 21-lea şef postdecembrist din domeniu, tocmai își anunțase demisia, lăsând instituția într-o situație greu de înțeles pentru un oaspete străin. De altfel dr. Marc Sprenger, directorul ECDC, rememora pentru Viaţa medicală, în interviul acordat la EHFG, vizita de anul trecut de la MS, unde a remarcat cu uimire pereţii încărcaţi cu fotografii ale foştilor miniştri - de atunci, s-au mai adăugat trei... Oricât am vrea să credem că miniștrii vin și pleacă, iar ministerul merge mai departe neabătut, este imposibil ca nebuloasa politică din vârful său să nu-l debusoleze. Nu-i de mirare deci că bolile acestui sistem (printre care şi exodul cadrelor sanitare) lipsit de stabilitate şi predictibilitate nu se vindecă, ci se cronicizează. 

Revenind însă la fondul răspunsului comisarului şi amintind că soluţiile pe care le oferă depind de voinţa statelor membre, ne-am putea simţi răzbunaţi văzând că acesta mustră -desigur, fără să facă nominalizări- statele bogate pentru ademenirea medicilor și mângâie pe creștet biata Românie deposedată, care ar putea şi ea, ce-i drept, să investească în propria infrastructură. Să fie totuşi atât de simplu? Într-o Europă a performanței prin competiție și a liberei circulații, este de așteptat ca țările să se concureze pentru resurse, inclusiv cea umană înalt calificată. Iar în timp ce România oferă medicilor săi salarii scandaloase (și, ca bonus, constrângerea la umilitoarele plăți informale), condiții precare, lipsă de considerație și apeluri patriotice demodate, alte state propun venituri normale pentru pregătirea și experiența profesională într-un domeniu vital, infrastructură modernă, respect și atmosferă europeană. Promovarea agresivă a străinilor primește deci un ajutor de neimaginat din partea sistemului care se vaită că moare: în metafora cinegetică avansată de comisar, dacă agențiile de recrutare sunt vânătorii iar medicii noștri- vânatul, statul român se plasează, consecvent, în rolul gonaciului.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 41 (1.187) din 12 octombrie 2012

Muzeul gloriei apuse

„Deci dumneavoastră aţi fost pe-aici de dimineaţă?”. „Da”, i-am confirmat supraveghetoarei de sală, eu eram cel care înainte de ora deschiderii se oprise pe bicicletă în faţa intrării, fotografiase cu telefonul mobil programul de lucru, ca să nu-l uite, după care-şi văzuse de drum. Au anunţat-o, de îndată ce-a venit la muncă, cei doi angajaţi ai firmei de pază care cu vreo şapte ore înainte, timp de un minut, mă urmăriseră de la câţiva metri cu mult interes. La noul Muzeu al Sportului din Bucureşti, niciun vizitator nu trece neobservat; asta pentru că, de fapt, niciun vizitator nu prea trece pe acolo. 

 În septembrie 2011, la inaugurarea elegantei Case Olimpice pe care o împarte cu Comitetul Olimpic şi Sportiv Român şi Federaţia de Rugby, m-aş fi aşteptat ca muzeul să se relanseze cu toată nerăbdarea şi energia reprimată a perioadei în care i-a lipsit un sediu adevărat. Dar după aproape un an acesta părea cuprins, în clădirea cea nouă din Piaţa Arcului de Triumf, de aceeaşi adormire din vremurile petrecute într-o anexă anonimă a Muzeului Naţional de Istorie. Nimeni şi nimic nu te întâmpină la parterul pustiu, unde rămâi dezorientat câteva clipe, până observi că expoziţia se află la primul etaj. Ajuns în capul scării, mi-am rotit de câteva ori privirea prin sală înainte s-o remarc, parcă ascunsă într-un colţ, pe supraveghetoare, pe care am salutat-o ca să sparg liniştea grea - şi ca să-mi confirm că am voie să mă aflu acolo. Nu-ţi ia mai mult de 10-15 minute să treci în revistă exponatele care ilustrează începuturile româneşti ale sportului organizat şi succesele noastre de-a lungul timpului în diverse discipline: sabia lui Mihai Covaliu, o parte a costumului de scrimă al lui C. H. Rosetti, reviste, regulamente, mănuşile de box ale lui Nicolae Linca, o pagaie a lui Patzaichin, cupe mondiale câştigate de echipele de handbal feminin şi masculin, echipamente purtate de Hagi, Violeta Beclea şi Ionela Ţârlea, colanul olimpic al lui Ioan Kunst Ghermănescu, medalii olimpice câştigate de Mihaela Peneş, Ştefan Petrescu, Ştefan Pongratz, Costică Olaru sau Aurel Vernescu şi, atârnate de panouri, fotografii - nenumărate - din competiţii cu Constantina Diţă-Tomescu, Gabriela Szabo, Doina Melinte, Maricica Puică, Alina Dumitru, Nicu Vlad, Iolanda Balaş, Ivan Patzaichin, Ionel Drâmbă, Elisabeta Lipă, Camelia Potec, Lavinia Miloşovici, Sandra Izbaşa, Nadia, Daniela Silivaş... Expoziţia cu care muzeul se prezintă în faţa publicului este, din păcate, la fel de superficială şi plictisitoare ca enumerarea de mai sus: pe neavizaţi nu-i învaţă nimic, iar împătimiţilor nu le stârneşte emoţia trăită în arenă sau chiar în faţa televizorului. Însoţite doar de mici etichete cu explicaţii succinte, obiectele -multe chiar interesante- din vitrine sunt despuiate de poveştile care transformă o bucată de metal în medalie, un sportiv în erou şi o victorie în legendă.

Supraveghetoarea, cu care am intrat în vorbă la plecare, nu încearcă să-mi schimbe impresia. Muzeul nici nu este deschis oficial, îmi spune ea, expoziţia asta temporară este doar ca să aibă ce arăta în caz că vine cineva -ceea ce nu prea se întâmplă. La subsol sunt depozitate de zeci de ori mai multe obiecte valoroase, iar idei de a le etala există, dar lipsesc condiţiile, banii şi oamenii. Securitatea este atât de slabă încât nimeni nu riscă să le aducă aici (o statuetă-trofeu a şi fost, de altfel, furată în trecut), o vitrină nouă, pe jumătate cât cele împrumutate pentru moment de la MNI, costă multe sute de euro, iar instituţia are doar cinci angajaţi - cu tot cu contabila şi directorul, care a pus şi el osul la treabă când cu organizarea expoziţiei. Câteva zile mai târziu, la telefon, directorul avea să confirme cele aflate. Muzeul nu este vizitat fiindcă nu s-a făcut promovare actualei „improvizaţii”, pentru care s-a luat decizia să nici nu se perceapă taxă de intrare. Aflându-se pe un veritabil „ax muzeal” în zona Kiseleff, el are toate şansele să atragă pe viitor: există planuri pentru o expoziţie permanentă, multimedia, care să valorifice spaţiul disponibil (parter şi cele două etaje), însă aceasta va fi gata la abia un an de la realizarea - cândva -proiectului de către arhitecţi. Mizează, aşadar, pe sprijinul COSR şi al Autorităţii Naţionale pentru Sport și Tineret, de care aparţine. Ca un detaliu, cei de acolo nici nu ştiau numărul de telefon al muzeului; mi-au mulţumit însă că le-am dat ideea să-l aibă la îndemână, pentru orice eventualitate...

Când părăseam muzeul în acea duminică de sfârşit de iulie și început de Olimpiadă, am remarcat în vitrina din capul scării un memento al Jocurilor londoneze din 1908: o micuță medalie anonimă, câştigată de nu-se-ştie-cine în nu-se-ştie-ce probă. 104 ani mai târziu, chiar în acele zile, medaliile puse în joc tot la Londra erau cele mai mari și mai grele din istoria modernă a competiției. Sportivii români nu aveau să se întoarcă însă cu prea multe acasă, rezultatele delegației fiind cele mai slabe în aproape jumătate de secol. Gândindu-mă de atunci la frumoasa clădire de lângă Arcul de Triumf, născută dintr-o glorie, iată, nu doar greu de repetat, ci și greu de reprodus, mi-am adus aminte de frământările lui Thomas Buddenbrook din romanul de Nobel al lui Mann, care-și compara recentele succese - alegerea ca senator și locuința nou construită - cu lumina unei stele în realitate stinse. Și care-și întărea presimțirile cu un vechi proverb turcesc: „ 'Când casa e gata, vine şi moartea'. Nu trebuie să fie numaidecât moartea. Dar declinul... coborâșul... începutul sfârșitului...”

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 37 (1.183) din 14 septembrie 2012

Argintul de la gât şi arama de pe faţă

 Copilării pierdute în antrenamente, departe de familiile nevoiaşe... Bucuria de a reprezenta culorile, mândria de a ţi se cânta imnul... Performanţe obţinute în ciuda autorităţilor hapsâne care nu investesc în infrastructură şi nu asigură un nivel decent de trai... Blestematele accidentări care mai degrabă ambiţionează decât întorc din drum... Medalia care răsplăteşte, mai mult decât orice recompensă financiară, eforturile şi lipsurile de ani de zile... Cei mai buni ambasadori ai ţării... Sunt doar câteva din clişeele cu care presa îşi însoţeste relatările despre succesele româneşti la marile competiţii sportive. Patetice şi neoriginale cum sunt, le acceptăm cu ocazia multor întreceri  europene, mondiale şi olimpice pentru că ştim sau intuim că la urma urmei ele reflectă adevărul.

Numai că în spatele stereotipiilor se ascunde uneori lipsa nu doar de creativitate –obositoare, dar inocentă-, ci chiar de respect autentic pentru cei pe spinarea cărora jurnaliştii îşi croiesc poveştile lacrimogene. Acum o săptămână, în ziua referendumului pentru destituirea preşedintelui, Alina Dumitru declara că nu a votat, că subiectul nu o interesează şi că de data aceasta nu au sunat-o s-o felicite nici Băsescu, nici Antonescu. Cea cu care începe numărătoarea medaliilor româneşti de la ultimele două olimpiade le-a bătut obrazul şi suspendatului care o căutase în urmă cu patru ani, şi interimarului care nu ratase altminteri ocazia, în campania găunoasă de legitimare într-o poziţie uzurpată, de a se afişa cu delegaţia olimpică înainte de plecarea spre Londra. O dovadă la prima mână, într-un alt domeniu şi la un alt nivel, că lupta încrâncenată pentru o funcţie i-a făcut pe primii doi oameni în stat –şi pe susţinătorii lor- să ignore tot ce n-are legătură cu disputa lor. Un fel mult mai cuminte de a spune „PDL, USL, aceeaşi mizerie!”. Într-o împrejurare cu adevărat ciudată, în care problema nu era ce, ci dacă se votează, o atitudine decent exprimată a stârnit furia a doi dintre cei mai vocali susţinători ai debarcării lui Băsescu, care prin comentariile ruşinoase la adresa unei medaliate cu argint şi-au dat arama pe faţă: au taxat orgoliul unei sportive care tocmai obţinuse una din cele mai mari performanțe ale sale, au ironizat înfrângerea în finală a unei luptătoare accidentate, i-au minimizat eforturile, reducând-le la valoarea de piaţă a locului pe podium. Iar după o săptămână în care îi îndemnaseră ipocrit pe români să-şi exercite dreptul la vot, negau unuia din idolii lor pe cel la liberă exprimare: „Să tacă dracu’ din gură!”. Faptul că înainte să afle de declaraţiile ei o lăudaseră nu-i disculpă, cum îşi imaginează, ci confirmă atitudinea cu care au reuşit să ne molipsească pe prea mulţi dintre noi, aruncându-ne cu zeci de ani în urmă: că mai mult decât talentul, competenţa, munca cinstită şi succesele meritate, te caracterizează opţiunile politice.

Reacţiile, inclusiv cele oficiale, la împroşcăturile otrăvite ale dezgustătorului duo sunt singurul lucru pozitiv din toată această poveste. Deşi în prea mare măsură la fel de violente ca aprecierile care le-au declanşat, ele demonstrează că mai sunt printre noi destui oameni lucizi, care-şi judecă idolii nu după vot, ci după fapte. Care înţeleg că protejându-ne simbolurile ne protejăm pe noi înşine.

Suporter fără frontiere

 Când ţara pe care o vizitezi este angrenată în fazele eliminatorii ale unei competiţii precum Campionatul European de Fotbal, este practic datoria ta de microbist şi obligația de oaspete să-i urmăreşti meciurile. Cu atât mai mult cu cât este vorba de Italia, ale cărei selecţionate au intrat, de-a lungul timpului, în istoria acestui sport. În seara duminicii în care ajunsesem la Roma, am văzut alături de cei din Centrul Alternativ de Detenţie de la Villa Maraini doar prima repriză a partidei Italia-Anglia din „sferturi”- jocul anost şi mai ales oboseala drumului m-au făcut să mă retrag la pauză în camera mea de la etajul de deasupra. A doua zi de dimineaţă, când l-am întrebat Julius, bucătarul nigerian al organizaţiei -şi unul din puţinii vorbitori de engleză de acolo- cine câştigase, acesta mi-a răspuns un pic mirat: „Noi, cu 4-2 la penaltyuri! Vrei să spui că n-ai auzit toate strigătele, toate urletele de dedesubt?”. Nu, nu le auzisem, şi-mi cam părea rău de ce ratasem, dar mă bucuram de semifinala care-mi oferea încă o şansă. Exista totuşi o problemă: meciul avea să fie împotriva Germaniei, una din marile favorite ale competiţiei, după patru victorii din tot atâtea jocuri -şi preferata mea dintotdeauna.

În după-amiaza joii următoare mi-am luat rămas bun de la Villa Maraini şi m-am mutat într-un Bed&breakfast din apropierea Vaticanului. Cum însă ar fi fost trist să văd meciul de unul singur la televizor, cu o oră înaintea loviturii de începere am luat-o la picior pe bulevardul Iulius Cezar, mărginit de platani impunători şi maşini minuscule, îndreptându-mă spre centru, în căutarea unor tifosi cărora să mă alătur. Nu mi-a luat mult să-i găsesc: de cum am trecut Tibrul, s-au înmulţit micile grupuri pedestre sau motorizate de tineri care-şi fluturau steagurile şi-şi strigau încurajările. Cu toţii se îndreptau, aveam să-mi dau mai târziu seama, spre Piazza del Popolo, iar pe via Flaminia pizzeriile şi cişmelele deveniseră staţii de alimentare pentru mulţimea de microbişti. Trecând pe sub Porta del Popolo, am ajuns în piaţa din jurul unuia din multele obeliscuri ale oraşului –o mai fi rămas vreunul şi prin Egipt?-, unde mii de oameni cu steaguri, peruci şi feţe tricolore se strânseseră să-i susţină pe Azzurri în faţa unui ecran uriaş plasat la poalele dealului Pincian. Ca să nu mă pun în situaţia de a încuraja Mannschaft-ul şi a mă bucura de golurile pe care mă așteptam să le înscrie  tocmai în mijlocul unei mulţimi de fani înrăiţi de înfrângere, mi-am găsit un loc pe unul din gardurile străzii circulare din jurul pieţei. Acolo am ascultat, la începutul transmisiei, cum miile de oameni strânşi în seara călduroasă din centrul Romei cântă cu patos pentru jucătorii aflaţi la 2.000 km distanţă, la Varşovia, minunatul imn Fratelli d’Italia-şi începuse să-mi pară rău pentru victoria logică a favoriţilor mei. Predicţiile mele, ale specialiştilor şi pariorilor n-aveau însă să stea prea mult în picioare. După un sfert de oră în care au fost dominaţi, italienii au înscris pe contraatac de două ori în 20 de minute, declanşând isteria în piaţă. Torţele s-au aprins instantaneu şi sute de steaguri s-au ridicat frenetic, pe fundalul asurzitor al strigătelor, sirenelor şi petardelor: imposibilul se producea sub ochii tuturor, echipa chinuită de scandaluri care trecuse cu greu de faza grupelor şi avusese nevoie de lovituri de departajare după un meci fără gol ca să ajungă în semifinale era acum cu un pas în finală. La fel de convins de înfrângere pe cât de sigur fusesem iniţial de victorie, am plecat la pauză din piaţă, ca să nu prind aglomeraţia de final la stația de metrou apropiată. Am urmărit cea de-a doua repriză la plasmele scoase în stradă ale unei trattorii elegante din apropierea pensiunii, alături de meseni, chelneri cu cravate tricolore, tineri aşezaţi în scutere şi muncitori la salubritate, a căror bucurie creştea cu trecerea fiecărui minut. Germania a reuşit, ce-i drept, să înscrie un gol din penalty în al doilea din cele patru minute de prelungiri, însă era prea puţin, prea târziu. Iar de la ultimul fluier al arbitrului până târziu în noapte, claxoanele au sărbătorit o victorie meritată- cum aş fi putut să mă culc supărat?

După câteva zile, la Kiev, Spania zdrobea însă cu patru goluri visele unei echipe care deja îşi depăşise condiţia. Din faţa televizorului de-acasă, din Bucureşti, le-am transmis în gând regretele mele frumoşilor suporteri adunaţi în număr şi mai mare la Circo Massimo: de data asta, fuseserăm în aceeaşi tabără.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 27 (1.173) din 6 iulie 2012