Hai la desene!

În week-endul care s-a scurs, aflat sub influenţa Crăciunului proaspăt încă în minte, în care, după cum spuneam, am privit şi unul din filmele clasice ale lui Disney, „Pinocchio”, am descărcat din reţea şi vizionat „Pisicile aristocrate”- îl văzusem când eram prea mic să-nţeleg ceva din el. Ei bine, în momentul când, în dimineaţa de după furtuna în care Ducesa şi cei trei pisoi fuseseră abandonaţi de valetul cel rău la marginea oraşului, apare cântând lipsit de griji motanul O’Malley, mi-am zis: „ăsta are aceeaşi voce ca Baloo din „Cartea Junglei” ! ”. Si s-a dovedit c-aveam dreptate: ieri, căutând pe Google, am văzut că actorul şi cântăreţul respectiv a făcut voci şi-n „Aristocats”, şi-n „Jungle Book”, şi-n „Robin Hood”-preferatul Valentinei şi una din viitoarele vizionări.

Însă astăzi deschizând „Adevărul” mi-am amintit cu ruşine de o voce infinit mai dragă copiilor din generaţia mea, voce pe care recunosc că nu mă gândisem niciodată s-o caut pe net până-n pânzele albe, deşi ar fi meritat din plin. Mă refer la vocea care a însoţit mai toate serialele de desene animate la care cu toţii ne uitam, lăsând urgent baltă joacă, masă, teme. Cele cu „Sandy Belle” care rămâne orfană, îl caută-n lume pe Marc şi se face reporteriţă; cu cei care căutau idealist prin toată lumea „Floarea-n şapte culori”; cu Nils Holgersson, care-mi face acum cu mâna de pe hârtia de 20 de koroane de pe biroul meu şi care atunci, alături de un cârd de gâşte, străbătea în zbor Suedia pe spatele gânsacului Martin; cele cu „Captain Planet”, care fără să exagerez, mi-au definit tot comportamentul meu de copil, adolescent şi adult faţă de natură şi care, spunea de curând Ted Turner, fondatorul CNN, ar trebui reluate acum mai mult ca niciodată; mă refer şi la spadasinii din „Serifii stelari” şi piloţii din „Michel Vaillant”; la desenele cu ratoni şi ştrumfi sau la cele cu „Perrine”, fetita care-şi însoţea cu mama ei dintr-un targ în altul, unde făceau poze la oameni , Perrine care rămâne şi ea orfană şi se angajează la fabrica bunicului ei orb.. ştiţi cu toţii şi despre ce desene vorbesc, şi despre ce voce vorbesc. Ei bine, vocea aceea care ne-a însoţit printre atâtea poveşti, timp de atâtea ore şi care la sfârşitul fiecărui episod anunţa doar cine făcuse „traducerea şi adaptarea”, dar nu şi propria sa identitate, vocea aceea are în fine un nume: Mihai Cabel

Pe el îl puteţi vedea şi citi astăzi în Adevarul

Nerecomandat

După cum un pasionat de scene fierbinţi ar da pe repede-nainte filmul Monster’s ball, trecând cu nerăbdare peste toată acţiunea doar ca să ajungă la secvenţele explicite cu Halle Berry şi Billy Bob Thornton, ce constituie pentru mulţi critici cea mai realistă partidă de sex din cinematografie, tot aşa un împătimit de lecturi cu subiect, intrigă şi tâlcuri ar fi după o vreme tentat să frunzărească Opus Pistorum în căutare de orice altceva înafara nesfârşitelor descrieri de împreunări; însă dacă primul s-ar putea declara câştigat, al doilea ar rămâne fără discuţie cu buza umflată, fiindcă din totalul de 400 de pagini ale romanului lui Miller, cele 10-15 de respiro strecurate din loc în loc trec neobservate.

Nu că restul ar fi notabile atfel decât prin abundenţă. Fiindcă începând cu prima pagină, asupra cititorului se revarsă un potop de grozăvii, de la voyeurism, pedofilie şi incest la sodomie, zoofilie şi viol în grup; în faţa acestora, abundenţa adulterului şi episoadele de homosexualitate par absolut nevinovate. Dacă însă la început toate astea îţi trezesc un interes vinovat, după maximum 50 de pagini survine obişnuinţa şi plictiseala. Nu sunt un mare consumator de literatură erotică, dar eu unul în acest roman nu găsesc nici umorul lui Bukowski, nici farmecul lui Gutierrez şi nici imaginaţia lui Sade, ci doar sex gol şi searbăd, fără substrat.

La sfârşitul volumului, pe coperta a patra, este arborată dubioasa mândrie a publicării unei lucrări care „are potenţialul de a reintroduce ideea de cenzură pe piaţa editorială românească”; este şi asta parte a unei strategii de marketing care dacă are drept scop doar vinderea cărţii, se vede treaba că, cel puţin în cazul meu, a funcţionat. În rest însă, Opus Pistorum se dovedeşte o pierdere de timp într-o lume ce trăieşte zi de zi pe fugă, o risipă de hârtie în epoca încălzirii globale şi o irosire de bani în vreme de criză economică.

Rezervări 2010

Parcă nu-mi vine să cred că a trecut exact un an de când vorbeam tot aici despre rezervările la spectacole. Nu numai fiindcă acum un an pe vremea asta, căldura plăcută dar cam neliniştitoare de primăvară îmi năduşea plimbările prin oraş, iar acum mă lupt cu frigul şi nămeţii; ci şi fiindcă în anul care s-a scurs am fost cred la mai multe evenimente decât în ceilalţi câţiva ani la un loc.

Nu toate au fost reuşite, dar cele memorabile merită măcar amintite; au fost piesele „Ultima oră”, „Don Quijote” cu Puric şi „Egoistul” cu Beligan, toate la Naţional, „Străini în noapte” la Operă şi excepţionalul „Vis” al aceluiaşi Puric de la Rapsodia, pe Lipscani; au fost „Bărbierul din Sevilla” şi „MacBeth” în stagiunea trecută, „Promenada Operei” în inter-sezon şi „Lacul Lebedelor” în Festivalul Enescu; şi, măcar pentru atmosferă, concertul de Crăciun al lui Bănică.

Aşa că 2009 va fi, cum se zice, „a tough act to follow” pentru 2010, dar uite că facem deja primii paşi. Pentru că zilele astea ne-a cuprins iarăşi frenezia achiziţionării biletelor. Peste o săptămână va fi „Army in concert” la Sala Radio, un spectacol la care am vrut să merg în amintirea evenimentului de acum vreo 4-5 ani de la Sala Polivalentă când s-au produs, într-o manieră care te trecea prin tot spectrul de emoţii, toate orchestrele militare din ţară; mă bucur că există acest spectacol şi sper să fie pe măsura aşteptărilor.

Aşa cum sper, tot prin prisma amintirilor excepţionale, s-o facă şi trupa de dans irlandez pe care o vom vedea pe 7 februarie la Sala Palatului în „Rhythm of dance”; au trecut mai mult de opt ani de când am văzut tot acolo un alt spectacol de genul ăsta, dar duduitul inconfundabil al scenei mi-a rămas întipărit până acum; mi-a luat ceva până să mă urnesc să iau bilete şi asta-nseamnă că locurile nu-s fenomenale, dar sper să fie ok şi-aşa.

Tot mai greu, dar din prudenţă, m-am mişcat şi cu AC/DC de pe 16 mai din Constituţiei; pe lângă efortul material pe care-l presupunea mersul la concert, a fost de vină şi semi-ţeapa de anul trecut când am fost printre primii care-au luat bilete, ca apoi să aflăm că nu există niciun concert; banii i-am recuperat, nu-i vorbă, dar ne-am gândit că poate anul ăsta luăm ţeapă all the way, aşa c-am aşteptat mai mult. Cert e că pe 16 mai voi merge cred pentru prima dată cu ambii fraţi la un concert şi că, în plus, va fi un mod destul de special şi memorabil de a marca o mică aniversare alături de Valentina.

Semne bune anul are!

Iarna-n strada Toamnei

De-a lungul anilor, cred că numai în iernile cu ninsori ne bucurăm că grădina-nvecinată e abandonată, fiindcă una e să poţi arunca zăpada peste gard şi alta ar fi s-o cari, prin curtea noastră îngustă şi lungă, până la poartă.

Altminteri pe astfel de vreme e foarte frumos să ai o casă pe-o străduţă veche din centrul Bucureştiului. N-o să zic „cel mai frumos”, fiindcă nici primăverile cu iarbă proaspătă şi copăceii noştri înmuguriţi, verile pe scaun sub umbreluţă şi ghivecele cu flori sau toamnele la culesul viei de pe gard şi cu frunze melancolice nu sunt mai prejos. Cert e că astăzi am avut sentimentul că-mi retrăiam o zi din copilărie. O fi fost orezul cu lapte făcut de mama de dimineaţă; sau după-amiaza petrecută la dat zăpada, ca atunci când eram mic şi ningea parcă mai des; o fi fost faptul că pe seară mi-am făcut din nou focul în sobă chiar dacă de mulţi ani avem centrală; şi că-n fotoliul de lângă teracota caldă am citit sorbind în răstimpuri din cana cu cacao de la bunica.

Pe străduţa noastră veche zăpada pare că va rămane ceva vreme pe trotuare, peste maşini şi acoperişuri plate de tablă sau ţuguiate din ţiglă. Nu mai există copiii care clădeau cazemate falnice dar trecătoare-mai sunt doar adulţii care-şi amintesc. Dar toată ziua de astăzi, peste tot în jurul meu, mi-am văzut şi auzit, mi-am atins şi adulmecat copilăria.