Cetăţean, caut ţară

O frumoasă vilă centenară a fost rasă de buldozere în mai puţin de o săptămână pe Dumbrava Roşie. În locul ei va apărea în cel mult un an o clădire înaltă şi profitabilă. Iar Parcul Ioanid îşi va continua probabil, încet-încet, transformarea într-o grădină înconjurată de blocuri.

Pe la jumătatea traseului între două staţii, tramvaiul în care mă aflam s-a oprit brusc. Câţiva băieţi aruncaseră cu pietre de peste drum, din spatele unui gard de sârmă. Nu ştiu sigur cum să le evaluez priceperea- dacă ţintiseră geamul, l-au nimerit şi l-au spart; dacă ţintiseră însă capul doamnei din dreptul lui, l-au ratat- de puţin.

O stradă veche şi umbroasă din cartierul meu a fost reabilitată. Pavajul vechi şi vălurit a fost scos şi înlocuit cu asfalt, iar vreo 3-4 copaci au fost puşi la pământ, ca să se poată lărgi carosabilul. Strada e acum netedă ca-n palmă; pietonii o străbat mai repede ca să se ferească de soare; iar banda nou creată este ocupată de maşinile parcate. O afacere bună, nu?

Dor de ducă

Chiar şi cărţile care nu mi-au plăcut îmi rămân în minte prin câteva imagini frumoase. În „Pacientul englez”, Hana îşi aminteşte de tatăl ei, care seara, când câinele lor semi-domestic se întorcea acasă, obişnuia să-i miroasă labele. Pretindea că poate afla astfel pe ce străzi păşise, ce cărări bătuse, ce grădini traversase: „Ce aromă! Ce ecouri de drumeţie!”

Mi-am cumpărat bocancii bej-cenuşii acum vreo şase ani de la magazinul unei fabrici din Berceni. Mai am unii frumoşi luaţi din State, în care m-am udat mereu la mersul prin apă sau zăpadă-bătrânii bocanci luaţi la reducere din cauza unui defect pe care nu l-am putut detecta nici până acum sunt aşadar de bază. M-au însoţit prietenos prin multe locuri şi chiar dacă i-am purtat bine, nu m-am îngrijit întotdeauna de ei cum ar fi trebuit. Aşa că, înşelat de culoarea lor, mi-am adus aminte foarte târziu, acum câteva săptămâni, că ar fi cazul să-i mai frec cu peria.

Şi uite-aşa, din praful care se-nălţa gros în jurul meu, mie mi se părea că recunosc miros de străduţe înguste din Sighişoara şi de poduri medievale din Praga, aromă de pajişte de munte şi adiere de insule din Stockholm. Picioarele să nu-mi obosească doar, că bocanci am.

Drumul magnoliei în floare

Acum vreo două săptămâni am parcurs prin Bucureşti itinerariul pe care l-am aşteptat aproape un an. Dacă mi-a luat atâta să-l încep, a fost fiindcă reperele drumului ăsta nu erau, cum se obişnuieşte, intersecţii, case sau străzi, nu- drumul meu era marcat de magnoliile înflorite. La început de aprilie, aşadar, mi-am pus camera foto în rucsac şi voia bună-n suflet şi-am ieşit pe uşă, urmând fără şovăială harta amintirilor.

Magnolia înaltă şi îmbujorată din spatele casei cu ieşire la bulevardul Dacia, am salutat-o emoţionat şi sfios ca pe-un vechi amor. La ambasada Ungariei am urmărit discuţia sfătoasă dintre două magnolii, mamă şi fiică. În curtea unui sediu de bancă de pe Calderon am trecut pe lângă o magnolie adolescentă, sfioasă şi abia înmugurită; o magnolie studioasă lucrează la o miopie la Casa Oamenilor de Ştiinţă, iar în Grădina Icoanei am urmărit vreo cinci prichindei jucându-se de-a v-aţi ascunselea. Am făcut apoi câte-o vizită de curtoazie doamnelor din preajma fostelor reprezentanţe diplomatice de pe Polonă şi Dacia; excelenţele lor, magnoliile-ambasador ale Malaieziei, Japoniei, Canadei şi Palestinei au înclinat uşor capul văzându-mă –doar ne ştim de mult. Am luat apoi metroul până la Victoriei şi-am luat-o pe jos spre Aleea Alexandru; aici, o magnolie cam subţirică din grădina unui sediu de firmă se plânge de orele suplimentare, privită de sus de vis-a-vis de una boierească de lângă un vechi conac. Doar o magnolie m-a ignorat- cea din faţa Ministerului de Externe; acolo, pozatu-i interzis.

Aşteptări de-un an ca acestea sunt mai uşor de suportat când sunt atât de frumos răsplătite. Şi zău dacă pricep de ce-i aşa blamat săritul din floare-n floare..

Joi, 15

Vânez magnolii pe Aleea Alexandru; din faţă, de la câţiva metri, vine un miros de florărie, iar după un cot de stradă apare şi maldărul de buchete sprijinite de-un gard: e numărul 23- Ambasada Poloniei.

Cobor la staţia Piaţa Victoriei; după câteva secunde, realizez care-i magistrala de care am nevoie şi o iau într-acolo. Metroul vine după vreo 5 minute, intru şi iau o bară în braţe; din difuzor aud „urmează staţia Aviatorilor”- eu voiam să merg la Romană; cobor la prima şi schimb peronul- am reuşit ca-n loc de o staţie, să merg trei. Şi totuşi în metrourile din afară nu prea mă rătăcesc. Doar o dată mi s-a întâmplat să mă pierd cu totul, la New York; am lăsat-o pe S. pe un peron cât să caut eu nu-ştiu-ce; când mă-ntorc, ajung în alt loc, dar o văd pe S., de ea mă desparte o şină de metrou; e cu spatele la mine, o strig, dar n-are cum să m-audă; tot urc şi cobor scări, dar mereu ajung aiurea şi mereu o zăresc pe S.- văd unde trebuie s-ajung, dar capul şi picioarele o iau greşit. Până la urmă cer ajutorul unui uriaş negru în uniformă „I keep trying to get there, but I can’t find the way”. Colosul urcă cu mine, m-aduce-n capul altei scări şi-mi face semn să cobor pe-acolo. M-am simţit ca un pici sau un nonagenar- neajutorat.

Citesc în 24 Fun un articol de Jean-Lorin Sterian despre numere vechi de telefon din agendă. N-am ţinut niciodată o agendă; dar mai ţin şi-acum minte câteva numere: 6.10.94.XX -o fată de care-ncercam să nu par îndrăgostit prin gimnaziu; 6.87.00.XX- o colegă din liceu cu care vorbeam ore-n şir la telefon; 6.10.46.XX şi 6.19.03.XX- doi colegi şi prieteni de generală cu care n-am mai ţinut legătura decât până printr-a unşpea. Îmi trec prin minte toate feţele şi (aproape toate) numele colegilor mei, din clasa întâi până-n anul şase- oameni care-mi plăceau sau nu, prieteni, persoane indiferente; şi fără exagerare, nu-mi imaginez că există vreunul care să-şi fi băgat viaţa-n şanţ mai rău ca mine.