Revederea

Printre toţi cei adunaţi cu ocazie festivă săptămâna trecută la sediul fabricii de medicamente Zentiva, un observator mai atent ar fi sesizat fără dificultate o persoană deosebită de celelalte. Nu numai că era decana de vârstă a celor prezenţi, dar nu avea ţinuta şi atitudinea jumătăţii din asistenţă reprezentate de şefii mai mari sau mai mici din cadrul companiei, şi nici nu-şi făcea de lucru cu pixul, reportofonul sau camera foto, la fel ca jumătatea alcătuită din jurnalişti. Doamna care urmărea cu atenţie şi bunăvoinţă cuvântările prilejuite de împlinirea unei jumătăţi de secol de existenţă a fabricii fusese, până în urmă cu 25 de ani, unul din lucrătorii săi de bază. Ştiu asta pentru că, la 1 august 1987, când ieşea pe poartă după ultima zi de muncă, părinţii mei şi cu mine o aşteptam veseli şi emoţionaţi în maşina  cu care aveam să mergem acasă. 

Chiar şi după atâţia ani, bunica mea încă poate să demonstreze, cu multă precizie, în ce consta munca sa de înfiolator şi apoi „condiţioner finisor“ la Întreprinderea Industrială de Stat Fiola, devenită, în 1968, secţie a Uzinei de Medicamente Bucureşti – strămoşul actualei fabrici private. Din scaunul în care stă aşezată la o masă oarecare, se apleacă şi ia din partea dreaptă un pumn de fiole închipuite, le aşază în mâna stângă, iar cu dreapta le umple pe rând cu soluţie din furtunul invizibil de deasupra, încheiat printr-un ac de sticlă; când termină, le pune în cutia care s-ar afla pe masă, în stânga ei, şi o ia de la capăt, iar când cutia se umple, supraveghetoarea o duce mai departe, lăsând în urmă un bon drept dovadă. Treceau aşa opt ore – dacă nu cumva zece, 14 sau chiar 16 – în care mai tot timpul îşi depăşea norma, umplând sute de mii sau milioane de fiole de toate mărimile, de la unu la 50 de mililitri. Specialitatea ei erau însă cele mici, de unu şi doi mililitri, din care apuca şi câte 50 odată, umplându-le exact cât trebuie, spre minunea şi admiraţia colegelor şi-a cetecistelor. După ce-şi termină tranşa imaginară, bunica parcurge întreg circuitul unei fiole prin fabrică: aducerea de la întreprinderea de sticlărie din apropiere, spălarea, uscarea, umplerea, închiderea la flacăra becului Bunsen şi ambalarea – toate manual. Sigur, s-a adus la un moment dat şi o maşină care făcea unele etape automat, dar se mai şi strica, în timp ce pe mâinile ei s-a putut conta în toţi cei 25 de ani lucraţi la început în clădirea de pe Pitar Moş, iar apoi în halele din Ion Şulea (Theodor Pallady, în zilele noastre). De vreo 20 de ori a fost fruntaş în producţie, panouri cu numele ei şi fotografii cu stele prinse-n piept împânzind secţia, cum era pe-atunci obiceiul. Dacă, aşa cum se spune, fabrica a produs în cei 50 de ani fiole cât să umple 14 bazine olimpice, ea o fi făcut destule pentru un culoar de înot. 

Am ajuns foarte uşor la fabrică în acea zi sărbătorească. Evenimentul era programat la amiază, iar cu metroul am făcut pe drum doar jumătate de oră. Pe când muncea, se trezea la patru dimineaţa şi lua autobuzul iar apoi tramvaiul, ca să înceapă să umple fiolele la ora şase. Şi s-a întâmplat ca, într-una din iernile grele ale anilor ’80, când nimic nu ieşea pe traseu din cauza zăpezii, să meargă pe jos, din centru până la marginea oraşului – şi tot să ajungă prima. Însă nu doar opţiunile de transport către platforma chimică s-au schimbat, ci însăşi fabrica de unde bunica s-a pensionat. Ce-i drept, până la privatizarea din 2000, lucrurile rămăseseră cam la fel, dar începând de atunci, transformările au fost radicale: clădirile întinse pe zeci de hectare atunci când portofoliul cuprindea 600 de produse, au fost reconstruite şi concentrate pe o suprafaţă mai rezonabilă, odată cu renunţarea la activităţile nerentabile. Bunele practici de fabricaţie (GMP), obligatorii începând cu 2003, presupun un control riguros al întregului proces, de la preluarea materiei prime până la produsul final, însemnând investiţii în spaţii (în care fluxurile de substanţe şi personal nu se intersectează, iar temperatura, umiditatea şi numărul de particule sunt permanent monitorizate) şi echipamente (în spaţiu închis, automate şi rapide, reducând timpul de producţie şi până la o cincime din cel iniţial), dar făcând şi ca erorile să fie practic inexistente. În plus, dosarul de autorizare al unui produs, care la începutul anilor 2000 avea doar 20 de pagini, a ajuns, după adoptarea GMP şi accederea la UE, să „înghită“ patru sau cinci bibliorafturi – vorbim de medicamente generice. Cu atât mai mare este însă mândria că, în timp ce noile exigenţe au îngenuncheat mulţi din micii producători de farmaceutice, întreprinderea din Bucureşti continuă să producă unele medicamente emblematice, ale căror formule au fost concepute cu decenii în urmă.

Aceleaşi medicamente, demult devenite substantive comune, pe care bunica mea le privea acum cu nostalgie şi admiraţie în vitrina din zona recepţiei, la încheierea discursurilor şi înaintea vizitei în fabrică – partea care o interesa de fapt cel mai mult, chiar dacă nu avea să cuprindă zonele pe care le ştia cel mai bine. Mai mult decât orice prezentare în PowerPoint, aceasta trebuie că i-a revelat toate schimbările petrecute acolo în ultimii ani: de la lucruri (aparent) mici, precum halatele, capelinele şi botoşeii de unică folosinţă (a trecut vremea halatelor spălate săptămânal şi a lucrului în pantofii de stradă!), purtate şi câte două-trei unele peste altele în ariile de lucru cele mai sensibile, la utilajele rapide de producţie şi ambalare, deservite de doar câţiva oameni, în locul zecilor alături de care muncea odinioară. În cursul vizitei, am aruncat o privire şi la noua secţie de producţie de medicamente pe bază de peleţi, o tehnologie modernă, care va aduce în curând în portofoliul fabricii – acum, de circa 120 de produse – molecule precum omeprazolul sau tamsulosinul; aceasta, alături de laboratorul pentru controlul şi eliberarea produselor betalactamice fabricate în afara UE, face parte din investiţiile pe care grupul francez care conduce fabrica le-a făcut ca un pariu pentru viitor.

În dimineaţa acelei zile, începusem să mă îndoiesc că fac bine ducându-mi bunica la vechea şi totodată noua uzină de medicamente de la marginea Bucureştiului. Revenirea în locuri din trecutul tot mai îndepărtat, care au şi suferit între timp schimbări radicale, poate uneori să te întristeze în loc să te binedispună. Dar, observându-i plăcerea de a sta colegial de vorbă cu operatoare care se angajaseră exact pe vremea când ea se pensiona şi bucuria că „urmaşii“ ei ţin pasul cu vremurile, temerile mi s-au risipit. După câteva ore, bunica mea pleca împreună cu mine, aşteptând cu nerăbdare proxima revenire. Nici măcar deceniile nu pot schimba unele lucruri.

*publicat în "Viaţa medicală", numărul 46 (1.192) din 16 noiembrie 2012, cu titlul "În vizită, la anviersare"

Vânătorii şi gonaciul

Pentru sistemele de sănătate din Europa, criza financiară a avut ca efecte nu numai reducerea bugetelor, temporizarea investițiilor, introducerea sau creșterea coplății, apariția unor taxe ori restrângerea serviciilor acoperite prin asigurări: printre consecințele acesteia se numără, în unele cazuri, și intensificarea migrației personalului medical. La Forumul European de Sănătate Gastein (EHFG) de săptămâna trecută, România a fost unul din exemplele negative în acest sens, apreciindu-se că 2.500 de medici au plecat ca urmare a tăierii cu 25% a salariilor. Iar din datelele prezentate periodic de către CMR, de fiecare dată mai alarmante, reiese că în jur de 13.000 s-au dus să lucreze în străinătate.  

Am vrut așadar să aflu de la John Dalli, comisarul european pentru sănătate și consumatori, cum privește Comisia Europeană acest fenomen și ce măsuri întrevede. Iată răspunsul oferit de dsa Vieții medicale, la ultima conferință de presă din cadrul Congresului: „Suntem foarte îngrijorați de problema migrației personalului medical. Am fost marți (n.n- la 2 octombrie, pentru lansarea Planului național pentru combaterea tuberculozei MDR) în România, iar acesta este unul din subiectele pe care le-am discutat cu Ministerul sănătății și primul ministru, despre îngrijorările serioase pe care le avem asupra migrației personalului medical. (..) Comisia încheie acum un studiu cerut de către Consiliu, pentru a vedea ce se poate face cu privire la această situație. Văd în acest fenomen, o spun public, o inversare a solidarității: state membre mai puțin bogate din Europa, precum România, investesc miliarde de euro în dezvoltarea personalului, pe care îl vede apoi braconat de către alte state membre, pierzând investiția pe care au făcut-o în acești oameni și, din câte mi s-a explicat, punându-i-se propriul sistem sanitar în pericol, ceea ce ridică întrebări asupra eticii acestor practici, mai ales a unor agenții care fac un marketing agresiv în astfel de țări. Urmărim deci această problemă, pentru care va trebui să găsim o soluție. Soluțiile ar fi în primul rând să stimulăm tinerii din statele membre mai bogate să acceseze aceste profesii, pentru că șomajul este ridicat în rândul tinerilor, dar în același timp avem mari deficite în profesiile din domeniul sanitar. Să privim la barierele create pentru tineri uneori chiar din partea profesiilor, de teama competiției, și să rezolvăm aceste probleme, nu doar să vorbim despre ele. Deci să creștem forța de muncă indigenă din sănătate în fiecare stat membru, aceasta este soluția reală. Apoi, să îmbunătățim și să investim în sistemele sanitare din țări precum România, pentru ca personalul sanitar să simtă că se poate dezvolta în propriile țări, fiindcă nu doar banii sunt cauza migrației, ci și faptul că profesioniștii din sănătate simt că dacă rămân în țara lor nu pot evolua- nu au echipamente, nu au infrastructura adecvată...” 

Să observăm pentru început că întâlnirile din România pe care oficialul european le menționează au fost cu primul-ministru și cu... Ministerul (nu ministrul) Sănătății. Într-adevăr, chiar în acele zile, dr. Vasile Cepoi, al 21-lea şef postdecembrist din domeniu, tocmai își anunțase demisia, lăsând instituția într-o situație greu de înțeles pentru un oaspete străin. De altfel dr. Marc Sprenger, directorul ECDC, rememora pentru Viaţa medicală, în interviul acordat la EHFG, vizita de anul trecut de la MS, unde a remarcat cu uimire pereţii încărcaţi cu fotografii ale foştilor miniştri - de atunci, s-au mai adăugat trei... Oricât am vrea să credem că miniștrii vin și pleacă, iar ministerul merge mai departe neabătut, este imposibil ca nebuloasa politică din vârful său să nu-l debusoleze. Nu-i de mirare deci că bolile acestui sistem (printre care şi exodul cadrelor sanitare) lipsit de stabilitate şi predictibilitate nu se vindecă, ci se cronicizează. 

Revenind însă la fondul răspunsului comisarului şi amintind că soluţiile pe care le oferă depind de voinţa statelor membre, ne-am putea simţi răzbunaţi văzând că acesta mustră -desigur, fără să facă nominalizări- statele bogate pentru ademenirea medicilor și mângâie pe creștet biata Românie deposedată, care ar putea şi ea, ce-i drept, să investească în propria infrastructură. Să fie totuşi atât de simplu? Într-o Europă a performanței prin competiție și a liberei circulații, este de așteptat ca țările să se concureze pentru resurse, inclusiv cea umană înalt calificată. Iar în timp ce România oferă medicilor săi salarii scandaloase (și, ca bonus, constrângerea la umilitoarele plăți informale), condiții precare, lipsă de considerație și apeluri patriotice demodate, alte state propun venituri normale pentru pregătirea și experiența profesională într-un domeniu vital, infrastructură modernă, respect și atmosferă europeană. Promovarea agresivă a străinilor primește deci un ajutor de neimaginat din partea sistemului care se vaită că moare: în metafora cinegetică avansată de comisar, dacă agențiile de recrutare sunt vânătorii iar medicii noștri- vânatul, statul român se plasează, consecvent, în rolul gonaciului.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 41 (1.187) din 12 octombrie 2012

Muzeul gloriei apuse

„Deci dumneavoastră aţi fost pe-aici de dimineaţă?”. „Da”, i-am confirmat supraveghetoarei de sală, eu eram cel care înainte de ora deschiderii se oprise pe bicicletă în faţa intrării, fotografiase cu telefonul mobil programul de lucru, ca să nu-l uite, după care-şi văzuse de drum. Au anunţat-o, de îndată ce-a venit la muncă, cei doi angajaţi ai firmei de pază care cu vreo şapte ore înainte, timp de un minut, mă urmăriseră de la câţiva metri cu mult interes. La noul Muzeu al Sportului din Bucureşti, niciun vizitator nu trece neobservat; asta pentru că, de fapt, niciun vizitator nu prea trece pe acolo. 

 În septembrie 2011, la inaugurarea elegantei Case Olimpice pe care o împarte cu Comitetul Olimpic şi Sportiv Român şi Federaţia de Rugby, m-aş fi aşteptat ca muzeul să se relanseze cu toată nerăbdarea şi energia reprimată a perioadei în care i-a lipsit un sediu adevărat. Dar după aproape un an acesta părea cuprins, în clădirea cea nouă din Piaţa Arcului de Triumf, de aceeaşi adormire din vremurile petrecute într-o anexă anonimă a Muzeului Naţional de Istorie. Nimeni şi nimic nu te întâmpină la parterul pustiu, unde rămâi dezorientat câteva clipe, până observi că expoziţia se află la primul etaj. Ajuns în capul scării, mi-am rotit de câteva ori privirea prin sală înainte s-o remarc, parcă ascunsă într-un colţ, pe supraveghetoare, pe care am salutat-o ca să sparg liniştea grea - şi ca să-mi confirm că am voie să mă aflu acolo. Nu-ţi ia mai mult de 10-15 minute să treci în revistă exponatele care ilustrează începuturile româneşti ale sportului organizat şi succesele noastre de-a lungul timpului în diverse discipline: sabia lui Mihai Covaliu, o parte a costumului de scrimă al lui C. H. Rosetti, reviste, regulamente, mănuşile de box ale lui Nicolae Linca, o pagaie a lui Patzaichin, cupe mondiale câştigate de echipele de handbal feminin şi masculin, echipamente purtate de Hagi, Violeta Beclea şi Ionela Ţârlea, colanul olimpic al lui Ioan Kunst Ghermănescu, medalii olimpice câştigate de Mihaela Peneş, Ştefan Petrescu, Ştefan Pongratz, Costică Olaru sau Aurel Vernescu şi, atârnate de panouri, fotografii - nenumărate - din competiţii cu Constantina Diţă-Tomescu, Gabriela Szabo, Doina Melinte, Maricica Puică, Alina Dumitru, Nicu Vlad, Iolanda Balaş, Ivan Patzaichin, Ionel Drâmbă, Elisabeta Lipă, Camelia Potec, Lavinia Miloşovici, Sandra Izbaşa, Nadia, Daniela Silivaş... Expoziţia cu care muzeul se prezintă în faţa publicului este, din păcate, la fel de superficială şi plictisitoare ca enumerarea de mai sus: pe neavizaţi nu-i învaţă nimic, iar împătimiţilor nu le stârneşte emoţia trăită în arenă sau chiar în faţa televizorului. Însoţite doar de mici etichete cu explicaţii succinte, obiectele -multe chiar interesante- din vitrine sunt despuiate de poveştile care transformă o bucată de metal în medalie, un sportiv în erou şi o victorie în legendă.

Supraveghetoarea, cu care am intrat în vorbă la plecare, nu încearcă să-mi schimbe impresia. Muzeul nici nu este deschis oficial, îmi spune ea, expoziţia asta temporară este doar ca să aibă ce arăta în caz că vine cineva -ceea ce nu prea se întâmplă. La subsol sunt depozitate de zeci de ori mai multe obiecte valoroase, iar idei de a le etala există, dar lipsesc condiţiile, banii şi oamenii. Securitatea este atât de slabă încât nimeni nu riscă să le aducă aici (o statuetă-trofeu a şi fost, de altfel, furată în trecut), o vitrină nouă, pe jumătate cât cele împrumutate pentru moment de la MNI, costă multe sute de euro, iar instituţia are doar cinci angajaţi - cu tot cu contabila şi directorul, care a pus şi el osul la treabă când cu organizarea expoziţiei. Câteva zile mai târziu, la telefon, directorul avea să confirme cele aflate. Muzeul nu este vizitat fiindcă nu s-a făcut promovare actualei „improvizaţii”, pentru care s-a luat decizia să nici nu se perceapă taxă de intrare. Aflându-se pe un veritabil „ax muzeal” în zona Kiseleff, el are toate şansele să atragă pe viitor: există planuri pentru o expoziţie permanentă, multimedia, care să valorifice spaţiul disponibil (parter şi cele două etaje), însă aceasta va fi gata la abia un an de la realizarea - cândva -proiectului de către arhitecţi. Mizează, aşadar, pe sprijinul COSR şi al Autorităţii Naţionale pentru Sport și Tineret, de care aparţine. Ca un detaliu, cei de acolo nici nu ştiau numărul de telefon al muzeului; mi-au mulţumit însă că le-am dat ideea să-l aibă la îndemână, pentru orice eventualitate...

Când părăseam muzeul în acea duminică de sfârşit de iulie și început de Olimpiadă, am remarcat în vitrina din capul scării un memento al Jocurilor londoneze din 1908: o micuță medalie anonimă, câştigată de nu-se-ştie-cine în nu-se-ştie-ce probă. 104 ani mai târziu, chiar în acele zile, medaliile puse în joc tot la Londra erau cele mai mari și mai grele din istoria modernă a competiției. Sportivii români nu aveau să se întoarcă însă cu prea multe acasă, rezultatele delegației fiind cele mai slabe în aproape jumătate de secol. Gândindu-mă de atunci la frumoasa clădire de lângă Arcul de Triumf, născută dintr-o glorie, iată, nu doar greu de repetat, ci și greu de reprodus, mi-am adus aminte de frământările lui Thomas Buddenbrook din romanul de Nobel al lui Mann, care-și compara recentele succese - alegerea ca senator și locuința nou construită - cu lumina unei stele în realitate stinse. Și care-și întărea presimțirile cu un vechi proverb turcesc: „ 'Când casa e gata, vine şi moartea'. Nu trebuie să fie numaidecât moartea. Dar declinul... coborâșul... începutul sfârșitului...”

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 37 (1.183) din 14 septembrie 2012

Argintul de la gât şi arama de pe faţă

 Copilării pierdute în antrenamente, departe de familiile nevoiaşe... Bucuria de a reprezenta culorile, mândria de a ţi se cânta imnul... Performanţe obţinute în ciuda autorităţilor hapsâne care nu investesc în infrastructură şi nu asigură un nivel decent de trai... Blestematele accidentări care mai degrabă ambiţionează decât întorc din drum... Medalia care răsplăteşte, mai mult decât orice recompensă financiară, eforturile şi lipsurile de ani de zile... Cei mai buni ambasadori ai ţării... Sunt doar câteva din clişeele cu care presa îşi însoţeste relatările despre succesele româneşti la marile competiţii sportive. Patetice şi neoriginale cum sunt, le acceptăm cu ocazia multor întreceri  europene, mondiale şi olimpice pentru că ştim sau intuim că la urma urmei ele reflectă adevărul.

Numai că în spatele stereotipiilor se ascunde uneori lipsa nu doar de creativitate –obositoare, dar inocentă-, ci chiar de respect autentic pentru cei pe spinarea cărora jurnaliştii îşi croiesc poveştile lacrimogene. Acum o săptămână, în ziua referendumului pentru destituirea preşedintelui, Alina Dumitru declara că nu a votat, că subiectul nu o interesează şi că de data aceasta nu au sunat-o s-o felicite nici Băsescu, nici Antonescu. Cea cu care începe numărătoarea medaliilor româneşti de la ultimele două olimpiade le-a bătut obrazul şi suspendatului care o căutase în urmă cu patru ani, şi interimarului care nu ratase altminteri ocazia, în campania găunoasă de legitimare într-o poziţie uzurpată, de a se afişa cu delegaţia olimpică înainte de plecarea spre Londra. O dovadă la prima mână, într-un alt domeniu şi la un alt nivel, că lupta încrâncenată pentru o funcţie i-a făcut pe primii doi oameni în stat –şi pe susţinătorii lor- să ignore tot ce n-are legătură cu disputa lor. Un fel mult mai cuminte de a spune „PDL, USL, aceeaşi mizerie!”. Într-o împrejurare cu adevărat ciudată, în care problema nu era ce, ci dacă se votează, o atitudine decent exprimată a stârnit furia a doi dintre cei mai vocali susţinători ai debarcării lui Băsescu, care prin comentariile ruşinoase la adresa unei medaliate cu argint şi-au dat arama pe faţă: au taxat orgoliul unei sportive care tocmai obţinuse una din cele mai mari performanțe ale sale, au ironizat înfrângerea în finală a unei luptătoare accidentate, i-au minimizat eforturile, reducând-le la valoarea de piaţă a locului pe podium. Iar după o săptămână în care îi îndemnaseră ipocrit pe români să-şi exercite dreptul la vot, negau unuia din idolii lor pe cel la liberă exprimare: „Să tacă dracu’ din gură!”. Faptul că înainte să afle de declaraţiile ei o lăudaseră nu-i disculpă, cum îşi imaginează, ci confirmă atitudinea cu care au reuşit să ne molipsească pe prea mulţi dintre noi, aruncându-ne cu zeci de ani în urmă: că mai mult decât talentul, competenţa, munca cinstită şi succesele meritate, te caracterizează opţiunile politice.

Reacţiile, inclusiv cele oficiale, la împroşcăturile otrăvite ale dezgustătorului duo sunt singurul lucru pozitiv din toată această poveste. Deşi în prea mare măsură la fel de violente ca aprecierile care le-au declanşat, ele demonstrează că mai sunt printre noi destui oameni lucizi, care-şi judecă idolii nu după vot, ci după fapte. Care înţeleg că protejându-ne simbolurile ne protejăm pe noi înşine.