Acum vreo 20 de ani, împărţeam curtea vechii noastre căsuţe cu un bărbat mărunţel, mustăcios şi cu nasul coroiat. Domnul Petrescu, alintat de noi Bibicul, era un om simpatic şi blajin, pe care nu-l puteau scoate din fire decât cicălelile nevastei, o femeie solidă şi cu vreo două capete mai înaltă, care fusese probabil o cadră în tinereţe. În tot mai rarele ocazii în care ieşea în oraş, îşi compensa beteşugurile cu un baston, iar în piept purta insigna de veteran, la vederea căreia mama ne spunea cu ironie caldă că Bibicul făcuse războiul „la polonic”.
Cred că şi la acest om cumsecade m-am gândit lunea trecută când, undeva pe lângă Biserica Rusă de la Universitate, Centrul Ceh a făcut cinste cu două din produsele specifice ale ţării pe care o reprezintă- berea şi filmul. Berea era Pilsner Urquell, iar filmul- Cooking History, un documentar cu şi despre cei care şi-au servit ţara nu chiar pe linia fronturilor, ci în bucătăriile de campanie din spatele lor.
Mulţi spectatori s-ar fi aşteptat probabil ca povestea să fie depănată în registru vesel. Din primele minute însă, când povestea soldaţilor ruşi hămesiţi prin Cecenia e ilustrată fără menajamente prin sacrificarea unei vaci priponite de-un copac, cinefilii îşi aduc aminte că războiul e o treabă serioasă oriunde te prinde. Într-o ordine descrescătoare a gabaritului, vor avea aceeaşi soartă un porc unguresc şi un cocoş francez ("galic", s-ar puta spune)- privelişte destul de deranjantă pentru cei care de regulă nu fac legătura între animale – văzute pe viu sau la TV- şi pulpele, antricoatele şi medalioanele frumos ambalate din rafturile magazinelor.
Timp de o oră şi jumătate, vreo zece din aceste mici rotiţe care s-au învârtit anonim în maşinăriile a şase războaie îşi spun poveştile inedite şi emoţionante. Te înduioşează veneraţia unui bătrân brutar pentru pâinea germană de campanie şi aprobi răzbunarea unui grup de evrei care au pus arsenic în pâinea ofiţerilor SS deţinuţi la Nurnberg. Zâmbeşti ironic şi către bucătarul ungur care azi gătea pentru revoluţionarii de la ’56 iar mâine- pentru invadatorii sovietici, şi la descrierea meniurilor naţionaliste pe care şi le serveau unii altora liderii sârbi, croaţi şi bosniaci în zilele dinaintea destrămării Iugoslaviei-ar fi fost chiar amuzant, dacă n-ar fi degenerat în război şi genocid. Te emoţionează povestea sentimentalilor piloţi ruşi care nu se atingeau niciodată de porţiile tovarăşilor dispăruţi sau morţi, sau scena în care un bucătar german de submarin, unicul supravieţuitor al unui naufragiu, găteşte şniţele invizibile pentru echipajul dispărut.
Fiecare relatare e încheiată de câte o reţetă, cu ingrediente în cantităţile necesare unor armate de mii sau milioane de oameni; şi chiar dacă-i vorba de feluri foarte variate, precum pâinea nemţească, clătitele ruseşti, cârnaţii ungureşti, paprikaş sau coq au vin, toate au, ca-n poveste, un lucru în comun- stropul de sare.
La final, când genericele au început să curgă iar lumina încă nu se aprinsese, câţiva spectatori grăbiţi au răsturnat din greşeală o parte din sticlele de bere care se adunaseră de-a lungul serii la picioarele scaunelor. Iar eu, cu superstiţiile activate de alcool şi cu gândul la firele ce mă trăseseră către acest film, mi-am spus în barbă: „Astea să fie pentru sufletul lui Nea Bibicu.”
Un comentariu:
Superb !
Trimiteți un comentariu