Două săptămâni au trecut, cu pumni strânşi, nervi întinşi, voci gâjâite şi inimi chircite. Opt partide în care echipa favorită a făcut ce ştie mai bine- să joace handbal cu emoţiile noastre. După prea multe meciuri pierdute la ultima acţiune, după un deceniu în care mai numeroase au fost medaliile care-ar fi trebuit să fie decât cele care chiar s-au prins de gât, finalul meciului de ieri ne-a adus o certitudine nefamiliară- mai erau 30 de secunde, conduceam cu un gol, aveam posesia; jumătate de minut în care trebuia să te obişnuieşti cu gândul ciudat că nimic nu se mai poate întâmpla, că bronzul european e într-adevăr al nostru. Urmărind apoi sărbătoarea de la Herning a sportivelor noastre, am simţit cum se sparge ghinionul, cum dispare pesimismul, cum ne cuprinde bucuria.
Ce a fost important a trecut; ce-i încă şi mai important, abia urmează. Mulţi jurnalişti vor căuta zilele astea pe internet regulile unui sport despre care nu mai scriseseră de mult; şi mulţi cititori îi vor taxa pentru paginile pline cu fotbalişti rataţi, drogaţi şi agramaţi, trecând sub tăcere propriul rol în cercul vicios al tirajelor şi subiectelor. Poate că prin gâlceava tradiţională ce însoţeşte orice succes românesc, va răzbate măcar de această dată impresionanta lecţie a Cristinei Neagu, Talidei Tolnai şi a colegelor lor.
O generaţie talentată tehnic dar fragilă psihic şi-a stăpânit în fine vertijul în faţa marii performanţe. Nişte fete venite din zona cea mai săracă a Uniunii Europene au zădărnicit monopolul asupra podiumului al ţărilor nordice, acolo unde se concentrează bogăţia; şi, în anotimpul bilanţurilor şi al planurilor pentru viitor, au transmis naţiunii lor descurajate un mesaj mai valoros decât aurul: hai, România, se poate!
5 comentarii:
Da, da... si noi ne-am uitat si am avut niste emotii fantastice pe final. Incredibil, mai ales dupa, cum plangeau de fericire si atata stres adunat... mi s-a facut pielea gaina.
eu stateam in pragul usii imbracat, incaltat, gata sa plec la film la Scala..daca se ajungea la prelungiri trebuia sa ma rog de Valentina s-o lasam pe alta data..:)
welcome back, Zu.
:-)) si la noi la fel: eram toti gata de plecare, cu copil cu tot. Sotul e cu sportul, eu nu ma pricep, pot doar sa ma laud ca am rude faimoase in scrima si cam asta e toata tangenta mea cu subiectul :D dar ma tot chema sa vad si imi explica, de pana la urma m-a prins si pe mine emotia, rau-rau. Si a fost grozav.
P.S.... been here all the time :D
audienta mica, dar de calitate :)
Super!
Trimiteți un comentariu