Am fost la munte acum două săptămâni, în primul –şi până acum, singurul- week-end de primăvară din acest sezon. Am profitat de programul meu scurt de serviciu şi de îngăduinţa şefului Valentinei şi am pornit spre Sinaia pe la 5 după-amiaza, dar chiar dacă drumul n-a fost aglomerat, tot n-am reuşit să ajungem pe lumină la destinaţie. Prima surpriză am primit-o chiar la uşa garsonierei- butonul soneriei fusese furat. Maică-mea n-a fost deloc mirată când am sunat-o să-i dau vestea- ea constatase grozăvia încă de la ultima ei vizită din octombrie, când observase că mai lipsea şi becul de deasupra intrării. Faptul că mi-a atras întotdeauna atenţia să nu las preşul afară când mă-ntorc la Bucureşti nu mi s-a mai părut, dintr-o dată, atât de deplasat. Am spus-o şi-o mai spun: ţară de rahat, furturi de rahat.
De-ndată însă ce am intrat pe uşă, furia a-nceput să mă părăsească pe măsură ce mă cuprindeau frisoanele: în căsuţa noastră nelocuită pe toată durata iernii, temperatura ajunsese la 9 grade. După câteva secunde-n care am cântărit posibilitatea de-a dormi-n maşină sau în pădurea din spatele blocului, ne-am decis să mergem în oraş după cumpărături, pornind mai întâi centrala, ca măcar la întoarcere să găsim cald şi bine. Am mers la singurul hypermarket al staţiunii, de unde am luat fel de fel de alimente indispensabile omului: fructe, lapte, caşcaval, măsline umplute cu ardei şi sosuri pesto. Entuziasmul produs de preţurile foarte mici a îngheţat de cum ne-am întors acasă, unde mercurul din termometru se târa cu greu spre 11 grade- cum orele erau înaintate, n-am mai avut unde să fugim, culcându-ne îmbrăcaţi, înfofoliţi şi îmbrăţişaţi, glumind ca să mai scuturăm ţurţurii de pe noi.
A doua zi, pe drumul pavat care leagă Mănăstirea Sinaia de Peleş, ne minunam de liniştea din jurul nostru- temperaturile din acel week-end i-au convins pe iubitorii de zăpadă să-şi abandoneze iluziile, iar orăşelul din munţi îşi trăgea sufletul cu burta la soare. Pe alei, comercianţii stăteau resemnaţi în faţa tarabelor pline de chinezării, printre care am remarcat nişte produse până acum necunoscute mie- perne de forma cocoaşelor unei cămile, care la o privire mai atentă s-au dovedit a fi nişte sâni mari de pluş. Mă şi întreb ce mi se pare mai trist în toată treaba asta- că există un asemenea produs sau că, mai mult ca sigur, se găsesc şi cumpărători pentru el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu