Aleaga-se

Am fost foarte uimit acum ceva vreme cand am aflat dintr-un documentar ca cea mai mare parte a prafului de la noi din casa este reprezentata de propria piele descuamata. De atunci, pentru o vreme, am inceput sa privesc praful din camera mea –de cel din restul casei nu eram unic raspunzator- cu si mai mare ingaduinta, lasandu-l sa se astearna mai ceva ca pana atunci –doar era carne din carnea mea.

Dar idila n-a durat mult. Dupa o vreme mi-am dat seama ca documentarul era probabil facut pe undeva prin U.S, U.K sau U.E; acolo unde parcurile si gradinile iti rasar in drum la tot pasul, acolo unde, cum vedeam in reportajele PRO-ului din campania de la locale, santierele sunt foarte bine izolate, astfel ca nici pulberile si nici decibelii in plus sa nu deranjeze locuitorii marelor orase.

Asa ca am devenit dintr-o data mai constient de santurile sapate la tot pasul in asfalt, de frumoasele case vechi daramate peste tot prin jur si de santierele care le iau locul; am inceput sa remarc uluit cum maturatorii strang cu farasul mormane de praf, cum masina abia spalata este a doua zi de dimineata deja murdara si cum frunzele copacilor tot mai rari zac triste sub un deget de colb.

Inainte ma intorceam nerabdator la casa mea cu gradina ca intr-un refugiu in fata fumului, claxoanelor si aglomeratiei din Bucuresti. Acum, ma asez la calculator, arunc o privire pe pervazul din fata mea si vad ca praful orasului m-a urmarit pana aici. No escape.