un domn

Nu stiu cat de serios ar trebui privita moartea. Alternez tot timpul intre doua stari; una mai cinica- moartea cuiva, a oricui, este un eveniment minor, de trecut cu vederea, intr-o lume atat de mare, cu miliarde de oameni, cu uragane, foamete, cutremure si razboaie..ce inseamna un om? si o a doua –moartea oricui trebuie strigata, urlata, plansa in hohote, trebuie sa te sui pe cel mai inalt varf si sa zbieri din fundul trairii pe care tu o mai ai inca in tine: S-a stins un om!....”Moartea fiecarui om ma imputineaza si pe mine, caci eu sunt parte a Umanitatii...”

Ma intorceam adineauri acasa si vedeam la o trecere de pietoni pe cei care-nvata acum in fostul meu liceu.. Fiecare generatie are parca datoria sa fie dezamagita de cea care-i urmeaza, dar eu chiar cred ca in ΄89 s-a produs o ruptura si ca eu seman mai mult cu parintii si bunicii mei decat seman cu liceenii de acum.. Ma intorceam acasa cu un nod mare in gat, la radio la Realitatea auzeam aplauzele de adio de la TNB si ma intrebam: copiii astia dupa moartea cui se vor simti sfasiati? a lui Papadopol? a lui Bordeianu? a Andreei Marin? a lui Guta?

Cateva luni am tot amanat sa merg sa-l vad pe Iordache la „Alex si Morris”- n-am gasit timp; o sa-l vad in stagiunea urmatoare, imi ziceam..dar Iordache nu mai prinde nicio stagiune.. Mitica Popescu, partenerul sau din spectacol, il veghea inlacrimat azi in foaier la TNB- asta le-a fost ultima reprezentatie impreuna.. Credem ca stim sa vorbim teribil de bine cand moare cineva: „nu pot vorbi despre el la trecut”, „el continua sa traiasca in noi”, „lumea e mai saraca”, clisee pe care le rostim fara sa mai gandim. Eu pot sa spun ca de mult n-am mai fost atat de daramat si n-am mai plans atat; si ca-mi pare tare, tare rau, ca n-o sa-l mai stiu pe Stefan Iordache pe undeva, oriunde-ar fi vrut el, dar printre noi.