III 1

[..]O replică standard din filmele americane, adresată în punctul culminant de către prieteni responsabili, iubite dezamăgite sau părinţi îngrijoraţi câte unui adolescent întârziat este „start acting your own age”- „poartă-te cum ţi-o cere vârsta!”. La drept vorbind, avertismentul ăsta cu conţinut aspru şi amar, rostit imperativ de cei din jur sau şoptit speriat de-o voce lăuntrică, nu se face auzit doar când bate ceasul maturizării, nu expiră după primii paşi făcuţi pe propriile picioare. Treptele pe care omul le parcurge în viaţă sunt multe şi bine conturate, bornele pe lângă care trece marchează vârste dar şi obligaţii care trebuie îndeplinite, aşteptări care trebuie confirmate- lumea din jur ţi-a trasat drumul dinainte chiar de-a te naşte. La şapte ani mergi la şcoală, de la optsprezece răspunzi de tine însuţi, la douăzeci şi trei încasezi primul salariu, până la treizeci se cuvine să fii căsătorit şi să ai un copil. Rătăcirile sunt mici –cele mai multe- şi puţine- cele mai mari. Iar treptele din care la început se deschid drumuri multe şi tot mai largi, încep după o vreme să dea-n căi tot mai puţine şi mai înguste, care ajung până la urmă cu toate-n acelaşi loc. După patruzeci de ani trăieşti mai puţin pentru tine şi mai mult pentru copii, apoi copiii pleacă şi de la cincizeci te obişnuieşti să fii iar tu cu tine, la şaizeci şi cinci te pensionezi şi-ţi cauţi şi tu un rost, iar după şaptezeci eşti bun doar să ai grijă de nepoţi- de când se naşte, omul se trezeşte încolonat într-un mare marş prin viaţă, iar cine rămâne-n urmă e batjocorit sau ocărât. Alergăm toată viaţa pe culoarul stabilit, cu ştafeta asta aşteptărilor în mână, apăsaţi de grija de a n-o scăpa, fără să ne-ntrebăm de la cine am luat-o, cui o predăm şi-n definitiv, de ce alergăm; ştim doar că aşa-i de când lumea şi că în definitiv alţii au de la noi exact aceleaşi aşteptări pe care şi noi le avem de la altul- ne lăsăm cu toţii prinşi în aceeaşi pânză lipicioasă de păianjen.[..]