Anul trecut pe vremea asta citeam o carte numită Elogiu lentorii, care descoperă originile luptei noastre cu timpul şi descrie goana bezmetică a lumii moderne în toate domeniile, unele evidente –hrană, muncă, transport, sex- şi altele, la care ne gândim mai rar, precum muzica şi lectura. Pe prima o ilustrează cu povestea unei sonate a lui Liszt, pe care autorul o interpreta într-o oră şi pe care pianiştii moderni o cântă în 35-40 de minute. Iar în ce-o priveşte pe-a doua, aminteşte de pildă că romanele lui Dickens apăreau mai întâi în foiletoane săptămânale care se-ntindeau pe luni întregi, pe când acum un pasionat le poate lectura pe fiecare-n câteva zile. Şi-ntr-un caz, şi-n altul, ce câştigi în viteză pierzi în înţelegere, în nuanţe, în trăiri.
Şi deşi mie unuia rareori îmi ia mai puţin de o săptămână să-mi termin cărţile – mai ales datorită mărimii lor- sunt cu totul de acord cu concluziile acestea, asupra cărora, într-o altă formă, reflectasem deja şi eu. Fiindcă văzusem ce face din mine dragostea până la identificare pentru anumiţi autori- mă transformă uneori în cititor până la epuizare al scriitorilor acelora, până nu mai rămâne nimic, până când singurele opţiuni sunt aşteptarea unui nou titlu sau recitirea celor vechi. Iar la cel mai mare risc în receptarea operelor sale e autorul mort sau în vârstă, a cărui operă e deja mai mult sau mai puţin încheiată.
În 2007 pasiunea mea literară s-a numit Kundera. În cam jumătate de an, am citit tot ce se găsea la ora aceea în librării, adică toate cele zece romane ale sale. Le-am citit unul după altul, pentru că pofta-mi creştea citind, la un moment dat realizasem că aveam licenţa de dat în câteva zile dar eu nu puteam să las din mână Nemurirea; iar pe 31 decembrie terminam ultima carte rămasă, Cartea râsului şi-a uitării. Dar încă din timpul lecturilor ăstora, încântarea îmi era umbrită de o realitate care tot creştea-n faţa mea: la 25 de ani, epuizasem în 6 luni rezultatul a treizeci de ani la maşina de scris şi a aproape 80 de ani de viaţă, trăire şi gândire ai autorului său.
Şi mă întreb de atunci: pentru cine o fi mai mare drama care-l leagă astfel pe scriitor de cititorul său devotat- pentru primul, sau pentru al doilea?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
"la 25 de ani, epuizasem în 6 luni rezultatul a treizeci de ani la maşina de scris şi a aproape 80 de ani de viaţă, trăire şi gândire ai autorului său" - treaba asta, pe langa faptul ca te-a si necajit un pic, e si un minunat elogiu adus creatorului. Oare cati dintre cei care citesc cartile unui mare autor au sentimentul asta de... "vinovatie"? Respectul fata de munca unui scriitor, asa s-ar numi, chit ca intr-o limba usor patetica, ceea ce ai simtit. E grozav.
Trimiteți un comentariu