Faith no more

Cand nu crezi in Dumnezeu, poti si trebuie sa crezi in altceva. Eu unul, de multi ani mi-am atarnat credinta in bunatatea omului; stiu ca suna naiv si pueril, dar asa e. Intotdeauna am crezut ca, in esenta, cu totii suntem buni si ca toate nenorocirile, suferintele sau certurile sunt doar rodul lipsei de comunicare; ca daca am petrece mai mult timp incercand sa cunoastem pe cel de langa noi, am ajunge sa-l intelegem, sa-i gasim motivatiile si sa-i pricepem actiunile. Mai am putin si termin o carte, "...sa ucizi o pasare cantatoare", in al carei personaj principal ma regasesc. Este vorba despre un barbat trecut de prima tinerete, Atticus Finch, un avocat care, intr-o Alabama inca ranita de Razboiul de Secesiune, isi invata de mici copiii sa se puna in pielea oamenilor a caror comportare n-o inteleg sau le pare incorecta; si nu numai ca asa ii sfatuieste, dar asa se si comporta, astfel ca intelege si accepta si comportarea rasistilor desi nu se numara printre ei, si a copiilor desi este adult, si a negrilor desi este alb, si a procurorului desi ii este adversar, si a celor saraci cu duhul desi este foarte citit.

Asa am incercat, chiar daca poate n-am reusit intotdeauna, sa fiu si eu- sa ma pun in locul celor cu care am intrat regulat sau intamplator in contact si care mi-au produs neajunsuri intr-un fel sau altul, cautandu-mi mie insumi defecte (am fost eu agasant, nu m-am exprimat bine) si lor scuze (sunt nervosi, sunt obositi, sunt bolnavi,au multe cap). Dar de la o vreme, mai ales in raport cu oamenii din orasul meu, atitudinea asta mi-a devenit tot mai greu de adoptat, rabdarea si intelegerea mi-au fost luate cu asalt pana s-au epuizat. Nu mai pot sa-i inteleg pe cei in mijlocul carora traiesc. Cu totii condamnam badarania- dar nu mai stim sa folosim "te rog", "multumesc", "buna ziua", "la revedere". Cu totii ne plangem de mizerie- dar ne e lene sa ne aruncam gunoiul din mana la primul cos. Infieram coruptia- dar nu pornim spre vreun ghiseu fara un plic la noi. Fugim de canicula, soare si praf- dar cum vrem un loc de parcare sau un mall, aprobam raderea copacilor. Suntem satui de traficul atat de aglomerat- dar urcam in masina si ca s-ajungem la coltul strazii. Ne dorim cu totii discutii rationale, cu argumente-dar intr-o polemica recurgem imediat la ironii si sarim cu invective.

Ieri ma plimbam pe Batistei; traversam o straduta cand, in mijlocul trecerii de pietoni, o masina (nu, de fapt-un om intr-o masina) a trecut in viteza pe langa mine. Cand, nevenindu-mi sa cred de ce-a fost in stare, l-am apostrofat-nu prea elegant, recunosc- el a dat in marsarier, a deschis geamul si a dezlantuit un potop de injuraturi la adresa mea. Adica nu "scuzati-ma, nu v-am vazut, sunteti bine?" ci "mortii ma-tii!". Intamplator l-am recunoscut, e un actoras de mana a doua caruia nici nu-i stiu numele, dar care intotdeauna imi inspirase un caracter rezonabil. Si pun pariu ca, alaturi de noi toti, s-a inflamat teribil acum un an, cand o afacerista a omorat o fata pe zebra pe Kisseleff.

Credinta mea in binele din fiecare om s-a cam risipit zilele astea. Mai sunt inca oameni buni printre noi- dar prostia, nesimtirea, lacomia, meschinaria, violenta, sunt coplesitoare la tot pasul si parca s-au transformat in valori. Este o lume de ipocriti, smintiti si schizofreni si ne meritam balamucul in care traim. Ne meritam soarta.