Jurnal sinăian

Se zice că prima înghiţitură de bere e cea mai gustoasă, dar mie mi se pare că şi prima gură de aer de munte e cea mai bună. După 2-3 ore de după-amiază târzie şi de seară timpurie la volan, de cum faci primul pas în afara maşinii simţi cum plămânii ţi se învăluie într-un aer răcoros, înmiresmat de-a valma de brazi, iarbă, tei şi flori de vară.

Bloculeţele de patru etaje din cartierele Izvor şi Mal, casele şi vilele din Cumpătu sau Furnica au cu toate grădini colorate şi sănătoase, pline de panseluţe, crăiţe, hortensii, margarete şi flucşi, îndulcind aerul şi deturnând privirile de la contemplarea muntelui.

Apropo de bere: într-o mică alimentară de cartier, rătăcită printre brandurile obişnuite, am găsit într-un frigideraş aburit cea mai bună bere din lume. E Amstel spaniolă, ajunsă prin cine ştie ce întâmplare şi la noi, gustoasă de la un capăt la altul. Ar fi fost, ce-i drept, mai potrivită caniculei din Bucureşti, dar s-a adaptat ea şi la răcoarea de munte.

La capătul drumului istovitor de la Cheile Râşnoavei, aproape de Trei Brazi, apar semne neliniştitoare: urme necunoscute în noroi, resturi de ciuperci sălbatice risipite peste tot, iar tocmai când în depărtare apare acoperişul cabanei, inimile ne stau în loc- auzim mormăituri din spatele unui deal. Valentina uită de oboseală şi se pune în poziţie de sprint, în timp ce eu, mânat de un curaj nebun, păşesc încet mai departe, lungindu-mi gâtul până desluşesc sursa sunetelor. Nu erau mormăituri, ci grohăituri- trei porci veneau alene pe cărare.

Unii, când erau mici, n-au învăţat să meargă cu bicicleta; eu unul, n-am putut să-nvăţ să mă dau în leagăn. M-am tot dus cu bunica sau părinţii, care-mi făceau vânt de la spate, dar de pe la 7-8 ani nu se mai putea nici asta- devenisem prea mare şi mie oricum mi-era jenă, aşa că datul în leagăn a rămas pentru mine o bucurie interzisă. Douăzeci de ani mai târziu, m-am reîntors la locul lecţiilor eşuate din copilărie- pajiştea în pantă din faţa bătrânului restaurant Furnica. Valentina mi-a demonstrat cu răbdare şi voie-bună cum să fac- şi-am reuşit.. Păcat de anii pierduţi.

Liniştea din cartierul meu de pe dealul de la marginea Sinăii mă minunează de fiecare dată. Maşinile trec încet şi rar pe străzile înguste, iar în rest nu auzi decât chiote de băieţi pe biciclete, râsete de fetiţe şi lătrături de căţei. Toate amortizate de pădurea din spate, dincolo de care se înalţă Bucegii. Doar vineri noaptea s-a agitat cartierul, luminat de fulgere, lovit de trăsnete şi udat de ploaie, dar dimineaţa soarele lumina neînduplecat ca-n fiecare zi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Singurele mărturii ale potopului erau pietrele depuse pe străzi de pârâiaşele ce curgeau de pe versanţi; şi lipsa apei de la robinete. Aşadar, am plecat la timp.