Buchetul de zâmbete

Mai ţin încă minte cum mă dădea bunica în leagăn în Parcul Dero din Ploieşti şi ţin minte că veneam vara la ea la Bucureşti şi stăteam în curte la o masă, unde-i scriam scrisori lungi şi fără noimă cu creionul pe hârtie de împachetat. Mi-o amintesc aducându-mă acasă după primele zile de şcoală, când încă mai aveam bobocul în piept şi cum ne ducea, pe mie şi pe frati-miu, la Sala Sporturilor din Ploieşti, la cursurile de judo, unde ne urmărea de pe margine cu o mândrie exagerată. Acum 20 de ani eu şi frati-miu ne-am mutat la Bucureşti. Îmi aduc aminte cum ne urmărea cu privirea din poarta casei până se asigura că am traversat cu bine bulevardul în drum spre şcoală, sau cum mă clătea pe spate seara cu apă fierbinte. Încă ţin minte ce gust aveau atunci cacaua sau combinaţia de ceai şi sandvişuri cu brânză. Cum ne uitam împreună la Sandy Belle şi cum verifica dacă ne-am făcut temele.

O ţin minte făcând întruna câte ceva. Fie că mătura prin curte, că uda florile, că trebăluia prin pivniţă sau urca până-n pod, că gătea de prânz sau ne făcea vreo surpriză dulce, că spăla sau croia: cu siguranţă că în 28 de ani de amintiri cu ea, n-o să găsesc vreuna în care să stea- „Nu sta, că-ţi stă norocul!”, ăsta-i sfatul ei preferat. Cred că dacă într-o zi s-ar descoperi sursa care a ţinut-o-n mişcare tot acest timp, dilemele energetice ale lumii şi-ar găsi în sfârşit răspunsul. Şi tot ea întrupează principiul veseliei produse de munca fizică susţinută: râde, cântă, vorbeşte cu florile pe care le udă şi le urează poftă bună căţeluşelor când le toarnă mâncarea în bol- după un război, zeci de cutremure şi nenumărate lipsuri trăite de-a lungul vieţii, bunica mea rămâne ce mai optimistă persoană pe care o ştiu.

Doar două amintiri le am cu ea plângând de tristeţe. Prima, cu un an înainte de revoluţie, când a murit bunicul; mie nu-mi spunea nimeni ce se întâmplase, dar mi-a fost de-ajuns s-o văd pe ea ca să-mi dau seama că e ceva grav. Iar a doua oară, în 2005, când am sunat-o noaptea târziu din State, de ziua ei. N-a răspuns ea, ci sora ei, venită-n vizită, care mi-a spus că-i ieşită puţin până la piaţă-doar nu era să stea degeaba doar fiindcă se aniversează. Când să închid, mătuşa-mi spune că bunica tocmai intră pe poartă şi a-nceput să strige spre ea să vină mai repede, c-o sună nepotul cel mic din America. Parcă şi-acum, ca şi atunci, o urmăresc în minte cu ochi îngrijoraţi şi cu inima strânsă pe bunica mea, abia operată de apendicită la 75 de ani, cum aleargă prin curtea lungă ca să vorbim: „Mai încet mămăiţă, mai încet, că nu plec nicăieri!”. Atunci, după câteva cuvinte, felicitări şi urări, am auzit cum vocea bunicii mele cea veselă şi puternică mai întâi se gâtuie, apoi se sparge: „Eu cred că nu te mai întorci, nu cred că te mai văd vreodată...”

De atunci au trecut exact 5 ani. Şi în toamna asta mai frumoasă ca niciodată, cu trandafiri înfloriţi, păsări ciripind şi ţânţari bâzâind, bunica mea poate spune pe bună dreptate că a ajuns la 80 de primăveri. Iar eu, cel întors acasă-n trombă acum deja mult timp, îmi propun din nou, ca la fiecare jumătate a lui noiembrie, să n-o mai fac vreodată să plângă.