Minunate lipsuri

Pentru călătorul modern, un week-end la Cheia implică o grămadă de lipsuri. În primul rând, drumul; cum o iei din Ploieşti către Vălenii de Munte, te trezeşti înghesuit pe şoseaua cu o singură bandă pe sens, plină de curbe şi înţesată de localităţi, parcă-n ciuda şoferilor care vor şi ei să meargă cu o viteză respectabilă de 150 la oră. Apoi, destinaţia. Hotelurile au deficienţe grave. Televizoarele tremură şi foşnesc, de nici nu-ţi mai vine să te uiţi la Realitatea, iar meniul la restaurant e de-a dreptul rudimentar. Cheia nu se poate chema o staţiune în toată puterea cuvântului. N-are baruri, n-are discoteci, dar ce zic, n-are nici măcar fast-food sau hyper-market cu coşuri pe rotile! De fapt, Cheia de-abia dacă poate aspira la statutul de aşezare omenească- n-ai putea învăţa să numeri până la zece socotind stâlpii de iluminat, care oricum nici nu prea mai au becuri în vârf.

Turistul care nu caută un loc în care toate să fie exact ca-n cel din care a plecat, găseşte însă-n toate aceste lipsuri o binecuvântare. Drumul domol te obligă să-ntorci capul după casele frumoase, să priveşti dealurile, să admiri brazii verzi din păduri desfrunzite şi cenuşii de foioase şi să te minunezi de marele lac de pe Teleajen. Televizorul necooperant te împinge seara spre lectură şi somn odihnitor şi lung, iar bucătăria sărăcăcioasă a restaurantului are efecte de dietă. Austeritatea localităţii te împinge de la spate să baţi drumurile întortocheate de munte. Iar dacă ai noroc, cum am avut noi, de o toamnă blândă şi senină, când ridici privirea-n timp ce baţi seara uliţele întunecate, vei vedea milioane de stele, turişti spaţiali care-ţi fac voios cu mâna de pe Calea Lactee.