miercuri, 29 iulie 2009

Oglinda

Cand ma aflu in oras, printre oameni, unul din lucrurile care ma izbesc, o chestie haioasa care-mi atrage privirile ratacite este asemanarea dintre unele persoane care trec pe langa mine. In ultima vreme, de pilda, am inceput sa remarc tot mai frecvent cupluri- mai ales tinere-in care fata pare a fi varianta feminina a baiatului; si viceversa. E cam ca-n reclamele alea de la nu-stiu-ce ulei de acum vreo doi ani sau cea, mai recenta, cu cupluri neimpacate la Dedeman. Ochelaristi, plinuti, creti, alungiti sau piticanii, ei par de-a dreptul conceputi unii pentru ceilalti. Sa-ti gasesti sufletul-pereche pare astfel mai usor, daca acesta mai are si un invelis in care sa te recunosti pe tine insuti; eu, pe de alta parte, ma bucur ca Valentina nu aduce deloc cu mine.

Insa o alta asemanare cu un potential special este cea dintre parinti si copii, mai ales cand copiii au devenit, la randul lor, adulti.
In ce ma priveste, opinia generala era ca eu seman cu maica-mea; asta pana pe la 17-18 ani, cand taica-miu a descoperit o poza de-a lui de cand era cam de varsta mea de atunci: daca nu s-ar fi vazut cat de veche era poza, ai fi jurat ca eu eram cel fotografiat! Maica-mea este de atunci neconsolata- niciunul dintre cei trei copii nu o mostenesc fizic; cine stie, poate nepotii..

Dar asemanarile astea sunt mai remarcabile, mai usor de urmarit, cand nu tu esti subiectul lor, cand te afli in exterior, cand le observi fara sa fii implicat:
Azi am mers la ora 8 pe centura de la iesirea spre Pitesti ( a se citi „la mama naibii”) ca sa-mi fac revizia la masina. Cand am aflat ca voi putea pleca abia pe la 12, parca mi-a cazut ceru-n cap: increzator ca nu voi sta mai mult de o ora, eu plecasem ca o floare, fara sa-mi iau la mine cartea sau ceva de lucru; mai mult, eram in mijlocul campului, fara prea mari sanse de a-mi ocupa in vreun fel orele. Asa ca m-am asezat la o masuta, cu o cafea in mana, contempland desertul de timp care mi se-ntindea in fata. Asta pana cand am remarcat afara, dincolo de geam, la o masuta cu umbrela, doi barbati, unul mai tanar, altul mai in varsta, angajati intr-o discutie. Faptul ca nu-i puteam auzi din cauza geamului imi convenea, putand astfel sa-i observ nestingherit, fara sa fiu distras de dialog.

Cei doi erau in mod evident tata si fiu, semanau teribil: tanarul era mai inalt, mai modern, cu un calm cautat, pe cand varstnicul era un pic mai mic de statura, cu o chelie mai avansata, mai albit; faţa era aceeasi, doar mai ridata si cu tenul lipsit de fermitatea tineretii fiului, si avea, prin imbracaminte, prin vata din urechi si sandalele trase peste ciorapi, un aer usor desuet.

Ai fi putut spune, uitandu-te la cei doi, ca esti in prezenta unui barbat si a fratelui sau mai in varsta, parca in faţa ta se scurgeau simultan doua timpuri paralele si-ti venea sa te gandesti la un lung sir de barbati care i-a precedat si la si mai lungul sir care le va urma. Amandoi aveau in faţa cate o oglinda: unul spre tineretea trecuta, celalat- spre batranetea viitoare.

Si mi-am adus aminte si azi de dimineata, cum mi se mai intampla si cand mai stau de vorba cu tatal meu, de un fragment din Kundera; tatal, un medic ateu, isi revede dupa multi ani fiul –care-i seamana, bineinteles-, iar acesta ii vorbeste cu insufletire, de la inaltimea adolescentei sale, despre credinta; iar doctorul, jumatate buimac, jumatate cinic, relateaza: „imi priveam gura cum vorbeste despre Iisus”.

luni, 27 iulie 2009

Jurnal de spital

In seara primei zile de internare n-am putut sa stau in salon. M-am asezat pe un scaun de pe culoar, ca sa fug de camera unde n-aveai ce sa faci decat sa accepti faptul dezolant ca te afli intr-un spital; paturile, pijamalele, inghesuiala care nu-ti permitea sa suferi cu discretie, “colegii” de 70-80 de ani care te faceau si mai mult sa simti ca tu, la nici 30, n-ar trebui sa fii acolo-toate astea m-au alungat in bratele uneia din cartile pe care le adusesem cu mine. Am stat vreo 3-4 ore pe holul ala, mult dupa ce toti bolnavii de pe sectie adormisera iar asistentele isi imputinasera drumurile. Am citit jumatate din cartea aia, vrand sa aman ziua ce urma sa vina, sa aman somnul la capatul caruia ma astepta operatia. Daca pentru a scapa cumva de interventia de a doua zi m-ar fi pus cineva sa termin toata cartea in noaptea aia, as fi facut-o fara discutie , ba as mai fi facut si un referat la final. Insa pe la miezul noptii, obosit de alergatura de peste zi, de frica din ultima saptamana si de lectura la lumina slaba de pe culoar si inmuiat de xanaxurile luate ca sa ma calmez, m-am bagat in fine in pat; miracolul nu se ivise.

Somnul n-a durat mult, pana pe la 5 si ceva, cand m-a trezit infirmiera pentru clisma- oh, goody! Totusi chiar nu e asa de rau pe cat s-ar crede. Ce bine-ar fi daca toate temerile pe care singur mi le-am starnit ar fi la fel de nefondate! In orice caz, dupa aceea n-am mai putut sa adorm la loc. Pe la 8 a aparut “frizerul”; eram inca neasteptat de calm. Omul a pus o lama noua in aparatul de ras de moda veche, mi-a ridicat camasa de spital si s-a pus pe treaba. Ma mai scurtasem eu in ajun cu foarfeca, dar trebuia sa fiu ras pana la piele; tipul era un artist al lamei, m-a ras zburdand prin locuri unde nu credeam ca pot scapa netaiat, a degajat toate colturile si incretiturile de jos, de-acolo, nederanjat de incordarea mea un pic inspaimantata. Acum inteleg cum s-a facut tranzitia, pe la 1600-1700, de la barbier la chirurg- mai ca-mi venea, daca tot era acolo, sa-i cer sa se ocupe si de problema pentru care venisem.

Cand am ajuns in sala de operatie mi-am pierdut aproape orice calm, orice demnitate. Ajunsesem in momentul de care ma temusem ani de zile, si oricat xanax bagasem in mine, tot nu era de ajuns; cel mai frica mi-a fost de rahidiana: am respirat greu, am tremurat, am plans; cand a venit momentul, o asistenta de treaba si-a oferit bratul sa i-l strang. Apoi s-a terminat, iar eu eram intors pe spate; caldura mi s-a raspandit de la mijloc in jos, picioarele mi-au devenit tot mai grele, pana n-am mai putut sa le misc. Probabil primeam iv si sedative, fiindca ma calmasem cu totul. Dar la cat de urat facusem un pic mai devreme, la anestezie, probabil ca toti au fost surprinsi, cand mi-au desfacut picioarele, sa constate ca eram intr-adevar barbat. Mi-am cerut repetat scuze de la toata lumea pentru cum ma purtasem. Nu stiu cat a durat totul. N-am simtit nimic.

duminică, 26 iulie 2009

O viata-n merde

Una din premizele de la care porneste Stephen Clarke in a sa “Un an in merde”, pentru a-si povesti pataniile din capitala Frantei, este ca acel oras este literalmente plin de rahat. Acesta ar fi rezultatul celor peste 200.000 de caini vagabonzi si reprezinta un pericol pentru incaltamintea londonezului neobisnuit la el acasa cu asemenea orori. Cartea despre care vorbesc este o buna distractie de vacanta, usoara, dar haios scrisa si pe alocuri instructiva, insa in punctul de mai sus eu unul nu sunt de acord. Desi Parisul este un loc pe care ti-l reamintesti zambind mult dupa ce l-ai vizitat, am vazut si chestii neplacute: (unii) functionari plictisiti sau chiar obraznici, vagabonzi usurandu-se pe zidurile statiei de metrou, sobolani. Insa in cele in total peste doua saptamani pe care le-am petrecut in doua reprize acolo, n-am vazut picior de caine-nici macar cu covrigi in coada; cat despre urmele trecerii lor, cu atat mai putin. Am remarcat uneori doar cate o baliga in Parcul Monceau sau in Jardin de Luxembourg, in urma poneilor care-i plimbau apatici pe copii de colo-colo.

Cu totul altfel stau lucrurile in Bucuresti, ai carui locuitori sunt inconjurati in mai toate drumurile lor prin oras de un numar coplesitor de excremente. Pentru mine, caz particular, stresul incepe chiar inainte de a iesi in strada, fiind beneficiarul resturilor produse in curte de cainii familiei-noroc ca macar pisica are bunul simt sa si le ingroape. Dar si ceilalti bucuresteni sunt prinsi de la primele ore intr-un adevarat joc de sotron in incercarea de a ocoli obstacolele aparute peste tot in cale; raspanditi democratic in spatele blocului ca si la strada, la suprafata sau in subteran, in locurile de joaca sau pe spatiul verde, pe trotuar sau in mijlocul trecerii de pietoni, la periferie sau in buricul targului, rahatii ne ameninta nestingheriti pantofii, ochii si nasurile. Iar pasirea in vreunul din ei nu-i catusi de putin compensata de credinta veche, dar nedemonstrata, ca e semn de noroc- dac-ar fi asa, bucurestenii ar fi fost de mult timp printre cei mai fericiti oameni din lume.

Probleme sunt multe in Bucuresti, atat de multe, ca in mod normal nici n-ai sti de care sa te ocupi mai intai-chestia e ca niciuna nu se rezolva. Eu unul cred insa ca e greu sa aspiri la statutul de capitala de stat U.E cand respiri praf in loc de aer, cand nu esti inconjurat de verde, ci de maro. Nenumaratii caini vagabonzi din Bucuresti au fost, de-a lungul timpului, mai mult in centrul unor discutii moral-filozofice decat al celor despre cea mai elementara igiena: produc mizerie, sunt agresivi, iar in cel mai bun caz sunt gazda doar a puricilor, capuselor si a altor paraziti ce se transmit lejer, cu riscurile de rigoare, si la om; dar sa ne fereasca soarta – cu edilii ne-am lamurit- pe noi, cei speriati de gripa porcina, de caini turbati prin Bucuresti, ca atunci va fi jale. Sunt stapan si iubitor de caini, dar eu cred ca dupa zeci de ani de taraganari iresponsabile, singura solutie e una radicala. Asta, bineinteles, daca nu vrem sa fim in continuare orasul cu cel mai mare carnat din lume.

vineri, 24 iulie 2009

Iulie

M-am simtit si mai rau- Am castigat cateva concursuri mititele cu niste esee, face bine la ego- Am fost de doua ori la mare, la Valentina- M-am bronzat putin- Am continuat sa mananc sanatos- Am slabit vreo 15 kg- Am mers la un curs de bookbinding=legatorie de carti- Am alergat pe la medici dupa diagnostice, trimiteri, concedii- Mi-am luat pantaloni de vara, era cazul- Am citit “Un an in merde” de Clarke, “Salonul rosu”, “Intamplari din arhipelag” si “Insula preafericitilor” de Strindberg, “In clasa” de Beaugadeau- M-am operat- Ma simt bine- In sfarsit.