luni, 28 februarie 2011

Things I've heard today

Am auzit că Academia Română intenţionează să demareze proiectul-mai vechi- de întemeiere a unui Pantheon românesc. Construcţia ar urma să fie realizată prin subscripţie publică, iar campania s-ar intitula „Daţi un ron pentru Pantheon”. Mie în principiu mi se pare o idee bună- deştept şi sufletist condusă, chestia asta ar putea redeştepta nişte idealuri adormite-n comunism şi căsăpite-n tranziţie. Sceptic cum mă găsesc însă, tare mi-e că Pantheonul dâmboviţean va fi şi el înghesuit lângă Casa Poporului şi Catedrala luPeşte - „mamutul de lângă mastodont”-, un edificiu din beton, termopan, faianţă şi tablă tip ţiglă, în care, pitiţi pe după eroi, vizionari şi făurari, îşi vor petrece veşnicia lichelele, trădătorii şi călăii noştri- şi ai lor.

Şefa Institului de Antropologie ne atrage atenţia asupra piramidei populaţionale din ţara noastră- îngustă la bază, unde-s tinerii, lată la mijloc, unde-s cei de 40 de ani. Stimularea natalităţii din anii comunismului, suntem avertizaţi, îşi va arăta colţii peste vreo două-trei decenii, când „decreţeii” vor ieşi la pensie, dar nu va avea cine să le-o plătească. Acum vreo zece ani, unii economişti încercau timid să explice că pensionările anticipate şi pensionările masive pe caz de boală sunt o bombă cu ceas pentru bugetul asigurărilor sociale. Azi, când urechile ne sunt asaltate de efectele surzeniei de atunci, poate vom şti să ascultăm avertismentele zilei de mâine.

Apropo de vârstnici: „Când moare un bătrân, o bibliotecă arde”.

Nu numai Twain a aflat din presă c-a murit. De fapt, lista e chiar lungă: În 1888, când Ludvig Nobel a încetat din viaţă, unele jurnale l-au confundat pe acesta cu fratele său, Alfred. Se pare că acesta din urmă, şocat de titlul cu care un ziar franţuzesc îşi deschisese relatarea – „Negustorul de moarte a murit”-, a decis ca, atunci când decesul său va fi oficial ( şi confirmat din trei surse independente) , să-şi doneze averea pentru o invenţie mai mare decât dinamita: premiile care-i poartă numele. A păţit-o şi Kipling; de-ndată ce a citit ştirea, el a trimis pe adresa revistei care-o publicase câteva cuvinte: „Tocmai am citit că sunt mort. În consecinţă, nu uitaţi să mă ştergeţi de pe lista dumneavoastră de abonaţi.”

miercuri, 23 februarie 2011

29- şapte

Săptămâna trecută am tot aşteptat telefonul să sune şi s-aducă veşti-asta mi-a ocupat cam tot timpul. Am fost, ce-i drept, la un interviu la Casa Scânteii, am mers chiar şi la teatru, la o piesă insipidă- ...Escu, la Comedie. Am fost apoi invitat la eronat rebotezata Casă a Presei Libere pentru al doilea interviu, cu sarcina să concep ditamai proiectul de marketing şi PR pentru revista respectivă- cam multe pretenţii pentru salariul ce m-ar fi aşteptat la capătul drumului. Când munceam mai febril la chestia asta, telefonul a sunat –cu trei zile întârziere- şi mi-a adus vestea nesperată: sunt noul redactor de la Viaţa Medicală; am celebrat vestea cum numai eu ştiu- cu o plimbare prin centru şi două cărţi de 2 lei cumpărate din anticariat. Ca un făcut, vineri, când m-am prezentat pentru discuţiile de rigoare, era ziua mea, aşa că tipul cel nou a stârnit ceva rumoare când s-a prezentat cu bomboanele festive. Acest succes mic a fost cel mai frumos cadou al unei aniversări memorabile, a cărei seară am petrecut-o cu Valentina într-un local de pe Lipscani. Sâmbătă seară am sărbătorit în familie -părinţi, bunică, fraţi şi drăguţă- cu râsete, amintiri şi ultimul tort al celei de-a treia decade.

Foto: 4interior.ro

sâmbătă, 19 februarie 2011

Despărţirea

Prima oră la patinoarul din Cişmigiu era un spectacol. Atraşi de accesul gratuit pe gheaţă, oamenii se-nghesuiau să facă tururi în mijlocul lacului golit de apă. Doamne venerabile lunecau graţios în patine vechi de piele, cu lame înguste ca nişte cuţitaşe, iar domnii grizonaţi se plimbau agale cu mâinile la spate, făcând din timp în timp câte-o piruetă, să le-arate tinereilor de ce sunt în stare. Aduşi cu forţa de prietene zvăpăiate, câţiva băieţi păşeau prudent cu mâna încleştată pe mantinelă, privind cu tristeţe la aşii care se dădeau în spectacol mergând cu spatele, făcând salturi sau stârnind nori aroganţi de zăpadă la fiecare frână. O divă blondă în fustiţă de concurs tulbura asistenţa masculină, iar câţiva zgâmboi abia ieşiţi din scutec se ţineau după instructorul lor, ca un cârd zgomotos de răţuşte îmbujorate. La 12, când maşina Zamboni apărea ca să lustruiască gheaţa, ultimii entuziaşti ieşeau de pe patinoar, readaptându-se cu greu la deplasarea pe asfalt. Îşi schimbau ciorapii, îşi puneau pantofii, ştergeau atent lamele şi băgau patinele-n genţi şi sacoşe, dându-şi întâlnire a doua zi, la aceeaşi oră.

Ieri, pe la zece, patinoarul era gol. Boxele amuţiseră, gheretele dispăruseră, iar gheaţa se descompunea în bălţi uriaşe. Sezonul s-a-ncheiat, iarna-şi ia la revedere, floricele galbene au explodat pe peluzele din parc. Vârstnicii şi-au cremuit patinele şi le-au pus la păstrare; băieţii nepricepuţi au răsuflat uşuraţi printre suspinele iubitelor; experţii-şi fac revizia la role, iar prichindeii visează de pe-acum la iarna următoare- când patinele de anul ăsta le vor fi deja prea mici.

Foto: studentie.ro

miercuri, 16 februarie 2011

Şase

Proiectul clopoţelului a intrat în pană de idei. Căutăm de zor piesa lipsă.

Trei veri, de Julia Glass, un triptic elegant şi confortabil, un roman de debut care descurajează un biet aspirant ca mine; o descoperire întâmplătoare, cum sunt cam toate iubirile.

Probă de redactare la Viaţa Medicală- lipsă de inspiraţie şi dezvăţ de lucru cu pixul, reţetă pentru aşteptări tensionate şi regrete presimţite.

Fără obligaţii, la Patria, sau uite cum în acelaşi an ajungi să joci într-o comedie fără pretenţii şi-n multi-laureatul Black Swan. Ce-i drept, Natalie Portman n-o va egala probabil pe Sandra Bullock, care-n 2010 reuşea să câştige şi Zmeura, şi Oscarul. Penne alla puttanesca, cu anşoa, capere, măsline, vin, roşii, ceapă, usturoi şi busuioc- nu excepţionale, dar destul de bune; şi până la urmă, plăcerea de-a găti în doi e totul. Copiii sunt bine-mersi, la Studio- poveste interesantă, Julianne Moore adorabilă şi Mark Ruffalo care stârneşte suspinele fetelor şi invidiile băieţilor.

Multe speranţe mocnite pentru săptămâna aniversară.

luni, 14 februarie 2011

Vise pentru altădată

Inspirat de Fenno, scoţianul gay din Trei veri care-şi deschide în New York o librărioară intimă şi cochetă, am început să mă gândesc cum ar arăta librăria pe care-aş înfiinţa-o eu aici, în Bucureşti.

S-ar afla, în primul rând, într-o căsuţă veche cu grădină din zona paracentrală. În curte ar fi şezlonguri, umbreluţe, mese lungi şi poate şi un hamac. Pe verandă ar sta rafturi cu cărţi despre grădinărit, ghivece, saci de pământ, greble, foarfeci şi plicuri cu seminţe. Înăuntru, autorii ar fi rânduiţi în două camere: clasicii, premiaţii şi „serioşii”, în general, s-ar reuni în salon să fie răsfoiţi în fotolii şi canapele cu toată atenţia cuvenită; iar umoriştii, romanticii, neruşinaţii şi senzaţionaliştii ar fi în dormitor, aşteptându-şi cititorii care preferă lecturile uşoare dinainte de culcare. În birou s-ar găsi cărţile de specialitate, iar la bucătărie, în preajma cuptorului, ar fi aliniate cele de gastronomie. Cine doreşte o gustare simplă, un sadviş sau o plăcintă, poate mânca din cele făcute chiar în casă. La mansardă ar fi colţul prichindeilor, cu poveşti noi sau vechi şi-o groază de jocuri şi jucării, iar în şopron, în spatele casei, dintre unelte ilustrative, ar îndemna la aventură cărţile de hobbyuri- bricolaj, sport, călătorie. Vara toate scaunele din grădină ar fi ocupate de oameni care citesc cu un pahar de limonadă-n mână, iarna toată activitatea s-ar muta pe lângă sobele înalte, la o cană de cacao.

Şi după ce-ar plăti la casa din hol, oamenii ar ieşi pe poartă zâmbind şi programându-şi deja reîntoarcerea în locul ăsta vesel şi liniştit, pentru care am deja un nume: Căsuţa cărţilor.


sâmbătă, 12 februarie 2011

Prostia omenească

Un bărbat intră într-o benzinărie de la marginea autostrăzii, împingând maşina la volanul căreia stă soţia. Aflând că nu poate plăti cu cardul, deşi ar avea destui bani în portofel, tipul scuipă-n palme, îşi încordează muşchii şi porneşte cu rezervorul gol spre o staţie mai civilizată. Benzinarul, mai modern decât casa de marcat, îl întreabă, pe post de la revedere, cu cine face banking- vrea şi el să ştie ce bancă o fi preferând un individ care pleacă de la pompă aşa cum a venit- în pana prostului.

Undeva în Alpii elveţieni, alt tip îi dăruieşte iubitei o cutie de bomboane albastră în formă de inimioară. Asta după ce renunţase să-i ofere un imens cord roşu de pluş, fiindcă nu-l dusese mintea c-ar putea încerca să-l treacă prin uşă pe grosime, nu pe lăţime. Cum spunea nemuritorul Charlie din „Doi bărbaţi şi jumătate”: „love isn’t blind- it’s retarded!

vineri, 11 februarie 2011

Exerciţiu de admiraţie

Ea- fiică de grădinari din Connecticut, pictoriţă ratată, văduvă de două luni. El- născut în America din părinţi greci, fiul proprietarului apartamentului din New York în care stă ea. Se cunoscuseră-n seara când el a anunţat-o că soţul ei s-a omorât. Acum se-ntâlnesc într-un magazin, iar el o invită între două comisioane la un ceai. O duce la casa părinţilor lui, unde trece să ude florile. Îi arată grădina cu arbuşti şi mirodenii. După ceai şi discuţii:

„ Stavros i-a spus că peste jumătate de oră trebuie să fie la cursul de greacă, dar înainte să plece a luat o foarfecă şi o papiotă de aţă din sertar şi s-a dus iar în grădină. Când s-a întors, i-a dat trei bucheţele de oregano.

- Dacă vrei, agaţă-le undeva vreo două săptămâni să se usuce. Dar să le ţii în borcane separate, ca să nu se amestece aromele.

(La întuneric, în borcane de sticlă, departe de aragaz, Fern ştia lecţia de la mama ei.)” *

Ce mod simplu şi graţios de-a surprinde începutul unei idile- printr-o tăcere bine plasată.

* Trei veri, Julia Glass, Editura Niculescu

miercuri, 9 februarie 2011

Montagne russe

Săptămâna cinci



Trenuleţul vieţii mele nu pare învăţat să meargă la câmpie, el ştie să ruleze numai în sinusoide. Din micuţul pisc în care ajunsese spre sfârşitul săptămânii precedente, la începutul următoarei se prăbuşise deja sub nivelul mării. Motivele nu le-nţeleg nici eu. Să fiu eu un mecanic incompetent, ori să-mi fi fost tocmai mie trasată dinainte şina asta indecisă? Cert e că săptămâna trecută tare-mi mai doream să fiu ocolit de speranţe, uitat de deznădejdi şi să pot să merg măcar oleacă pe drumul lin al resemnării. Să nu mai colind nici drumul înalt al setei de a trăi, să nu mai bat nici ruta adâncă a preferinţei pentru moarte, ci să păşesc uşurel, un timp, pe calea cuminte a renunţării la viaţă- să văd doar pentru viitor dacă terasamentul mă ţine. Trei zile am reuşit să ţin calea asta. Locomotiva a tremurat un pic, vagoanele-au protestat pe-alocuri, dar trenul a trecut testul şi ştiu că, atunci când va fi vremea, mă va duce unde trebuie.